ei transportă pe căldura asta un cadavru. Iată două motive care îi determină să se grăbească, altminteri şi leşul ar intra în putrefacţie şi ei s-ar întoarce prea tîrziu la tabăra noastră. În asemenea condiţii nu mai au timp să şteargă urmele. După părerea mea, aceasta e singura explicaţie a faptului că urmele lor sînt atît de vizibile.

— Hm! Făcu de astă dată Sam.

— Şi chiar dacă n-am dreptate, continuai eu, încă putem să ne luăm fără grijă după aceste urme. Cît timp ne aflăm în şesul întins, n-avem de ce ne teme; zărim de departe orice duşman şi ne asigurăm retragerea.

— Hm! Făcu Sam din nou, privindu-mă pieziş. Vorbeaţi de cadavru. Credeţi că pe căldura asta l-au cărat cu ei?

— Aşa cred.

— Nu l-or fi îngropat undeva, în drum?

— Nu. Victima se bucura la ei de mare cinste. După obiceiul lor, Klekih-Petra trebuie înmormîntat cu toată pompa. De-ar fi cu putinţă, solemnitatea şi-ar afla încununare prin execuţia ucigaşului, chiar în timpul înmormîntării. Vor amîna deci ceremonia şi se vor grăbi să ne prindă, pe Rattler şi pe noi. După cum îi cunosc, trebuie să ne aşteptăm la o astfel de acţiune.

— Aha, după cum îl cunoaşteţi? S-ar părea că v-aţi născut în ţara apaşilor!

— Lasă prostiile!

— Atunci de unde dracu' îi cunoaşteţi?

— Din cărţile acelea pe care le dispreţuieşti.

— Well! Să călărim mai departe.

Sam nu-mi împărtăşi opinia cu privire la raţionamentele mele, doar barba îi zvîcnea niţel în timp ce mă iscodea cu coada ochiului.

Cunoşteam zvîcnetul acesta: însemna că nu-i convine să accepte ceva neprevăzut.

Goneam în galop peste cîmp. Era una din acele savane cu iarba măruntă, cum se găsesc multe între izvoarele Canadian Riverului şi cele ale lui Rio Pecos. Urmele se prelungeau în trei şiruri ca şi cînd ar fi fost trase cu o greblă. Prin urmare, călăreţii înaintaseră în flanc, ca şi la plecarea din tabără. Trebuie că le venea foarte greu să menţină atîta drum cadavrul în poziţia iniţială, şezînd în şa; pînă în clipa aceea nu descoperisem nici un semn din care să reiasă că s-ar fi oprit pentru a-şi uşura povara. Dar judecam în sinea mea că semnul ar trebui să apară nu peste multă vreme.

În sfîrşit, Sam Hawkens crezu că sosise momentul să-şi reia rolul de instructor. Îmi explică ce formă ar avea urmele dacă cei doi călăreţi ar înainta la pas, la trap sau în galop; lucrul era sesizabil fără efort.

După o jumătate de oră părea că pădurea s-ar întinde de-a curmezişul cîmpiei, dar nu era decît aparenţă, provocată de o cotitură a savanei. Înaintînd în acea direcţie, constatarăm curînd că pădurea rămînea de fapt în stînga noastră. Copacii erau atît de rari, încît o întreagă trupă călare ar fi putut să treacă printre ei, răspîndită; apaşii însă îşi ţineau tustrei caii alăturaţi, ceea ce nu le-ar fi permis trecerea decît prin ruperea formaţiei. Era deci limpede că, voind să treacă în bloc, fură nevoiţi să facă un ocol pe care îl urmarăm şi noi, bucuroşi, deoarece pe-aici aveam drum deschis. Ce-i drept, mai tîrziu — după o bună "instruire" — nu m-aş fi ţinut de această urmă, ci aş fi luat-o de-a dreptul printre copaci şi, scurtînd drumul, aş fi regăsit-o dincolo.

Preria, ca o fîşie acoperită de tufişuri izolate, se îngusta din ce în ce. Atinserăm locul unde poposiseră apaşii. Era un fel de poiană cu stejari şi fagi subţiri, drepţi. Ocolirăm cu băgare de seamă poiana, apropiindu-ne iarăşi abia după ce ne încredinţarăm ca indienii o părăsiseră de mult. La o margine observarăm că iarba e strivită şi călcată. O cercetare mai atentă ne conduse la concluzia că apaşii descălecaseră aici şi coborîseră cadavrul din şa, culcîndu-l în iarbă.

Pătrunseseră apoi în poiană, tăiaseră cîteva crăci de stejar şi le curăţaseră de frunze; acestea mai zăceau împrăştiate pe jos.

— Ce-or fi făcut oare cu crăcile alea? Cum credeţi? Întrebă Sam, privindu-mă ca un profesor pe elevul său.

— O targă sau o năsălie pentru mort, am răspuns fără şovăire.

— De unde ştii? Tot din carte?

— Nu, din capul meu.

— Cum aşa?

— Mă aşteptam de mult la un semn ca ăsta. Nu e lucru uşor să sprijini atîta vreme un cadavru înţepenit în şa. Trebuiau deci să se oprească undeva şi să-şi uşureze sarcina.

— Judecata nu-i rea. Se găsesc şi asemenea lucruri prin cărţile dumneavoastră, sir?

— Fireşte că nu textual şi nici cu referiri exacte la cazul de faţă.

Depinde însă de cel care citeşte şi de modul cum pricepe. Se pot învăţa multe în acest fel şi se pot aplica în cazuri similare.

— Foarte ciudat! Parc-ar fi trăit totuşi cîndva, în vest, autorii cu pricina! De altfel, sînt şi eu de părerea dumneavoastră. Să vedem dacă nu greşim.

— Cred că n-au făcut o năsălie, ci mai curînd un fel de targă, pe care o tîrăsc după ei.

— De ce?

— Ca să transporţi mortul pe năsălie sau pe o targă obişnuită, e nevoie de doi cai alăturaţi sau dispuşi unul în spatele celuilalt; dar apaşii nu au decît un singur cal disponibil; pentru o targă din asta, tîrîtoare, ajunge.

— Just. Dar targa ar lăsa o urmă foarte vizibilă, ceea ce ar fi în dezavantajul lor. În orice caz, e de presupus că au trecut pe aici ieri, pe înserate. Vedem noi imediat dacă au rămas pe loc ori şi-au continuat drumul în cursul nopţii.

— Eu sînt de părere că nu au înnoptat aici; aveau un îndoit motiv să se grăbească.

— Foarte just. Aşadar, să vedem!

Descălecarăm şi, ducîndu-ne caii de frîu, pornirăm încet de-a lungul urmelor. Acestea arătau acum altfel: se prelungeau tot în trei şiruri, dar nu ca mai înainte. La mijloc, dîra lată care provenea de la copitele cailor era însoţită de două dungi laterale, pricinuite de targă.

Prin urmare, targa se compunea din două suporturi şi din crăci aşezate de-a curmezişul, peste care fusese culcat şi legat cadavrul.

— De aci încolo, observă Sam, au călărit unul în urma celuilalt.

Trebuie să fi avut vreo pricină anume, căci locul e destul de larg pentru doi călăreţi alăturaţi. Să vedem mai departe.

Încălecarăm iar şi pornirăm