la trap; mă tot frămîntam să găsesc pricina pentru care vor fi călărit într-un singur şir. În sfîrşit, dădui de adevăr.

— Deschide bine ochii! Mă adresai lui Sam. Urma asta va suferi curînd o modificare menită să scape atenţiei noastre.

— Cum aşa, o modificare?

— Da, da. Ei au confecţionat targa nu numai pentru a-şi uşura înaintarea şi a nu mai fi nevoiţi să sprijine leşul, ci şi în vederea unei manevre. Se vor despărţi.

— Ce vă trece prin cap? Să se despartă! Nici prin vis nu li se năzare, hi-hi-hi-hi! Rîse el.

— Prin vis, nu, dar au luat hotărîrea în stare de trezie.

— Ia spuneţi, cum aţi scornit asemenea năzbîtie? Dac-aţi scos-o din cărţi, înseamnă că ele vă zăpăcesc de-a binelea.

— Asta nu scrie în cărţi; e raţionamentul meu. Fireşte, tot ca urmare a lecturilor, pentru că, citind cu atenţie, mi-am însuşit temeinic cuprinsul.

— Hai, s-auzim!

—- Pînă acum ai făcut dumneata pe profesorul; acuma să-ţi pun eu cîteva întrebări.

— Vor fi fiind grozave! Sînt curios să le aud!

— De ce obişnuiesc indienii să călărească uneori unul după altul, de unde şi expresia "în şir indian"? Doar nu din comoditate sau de plăcere?

— Pentru ca urmăritorul să nu poată ghici numărul călăreţilor.

— Păi vezi! Cred că acelaşi motiv i-a îndemnat şi pe apaşii noştri să nu călărească alături.

— M-aş mira.

— Atunci de ce-ar călări în şir indian, cînd e loc berechet pentru trei sau chiar mai mulţi cai alăturaţi?

— Întîmplător. Sau poate din pricina mortului. Unul e călăuză şi merge înainte; apoi vine calul cu targa şi urmează al doilea călăreţ, care are sarcina să observe ca targa să nu se desfacă şi să nu cadă cadavrul.

— O fi! Dar nu uita că oamenii sînt grăbiţi să se întoarcă la tabăra noastră. Transportul mortului cere timp prea mult; aşadar, unul ar trebui s-o ia repede înainte, ca să-i mobilizeze mai devreme pe războinici.

— Fantezia vă joacă renghiul. Susţin şi repet că nici prin gînd nu le-ar trece să se despartă.

La ce bun să mă cert cu Sam? De altfel, se putea să mă înşel, dînsul fiind un cercetaş încercat, pe cînd eu, colea, un greenhorn. De aceea tăcui. Dar nu pierdeam din vedere nici un petic de drum.

Nu trecu mult şi ajunserăm la un curs de apă cu albia netedă, largă şi complet secată. Era, de fapt, una din acele gîrle care primăvara absorb apele munţilor şi apoi, după scurgerea lor rămîn secate în tot restul anului. Malurile erau joase, iar albia plină de pietriş netezit de ape; ici şi colo se aflau straturi de nisip fin. Urmele duceau de-a curmezişul albiei.

În timp ce traversam încet albia, examinam pas cu pas prundişul şi nisipul. Dacă judecasem bine adineauri, atunci chiar aici ar fi fost locul potrivit pentru despărţirea celor doi apaşi. Unul din ei ar fi trebuit să străbată o porţiune din albie mînîndu-şi calul nu pe nisip, ci pe piatră, ca să nu se întipărească paşii. Astfel ar fi putut să dispară fără a lăsa urmă. Iar dacă celălalt şi-ar fi continuat drumul trăgînd calul cu targa după el, încă am fi putut lua urma celor doi cai drept a celor trei de mai înainte.

Mă ţineam după Sam Hawkens. Trecuserăm aproape dincolo, cînd zării într-un strat de nisip, lîngă o îngrămădire de pietre, o adîncitură rotundă cu marginile surpate spre interior, cam de mărimea unei ceşti mari de cafea. Pe atunci nu aveam încă privirea destul de ageră, nici perspicacitatea şi experienţa pe care mi le-am însuşit ulterior; dar ceea ce mai tîrziu aş fi afirmat şi dovedit, acuma puteam să ghicesc: era o urmă de copită. Piciorul calului alunecase de pe grămada de pietriş în nisip. Totuşi tăcui. Abia cînd, ajunşi la celălalt mal, Sam dădu să-şi continue drumul de-a lungul urmei, l-am oprit:

— Fii bun şi ia-o la stînga, Sam!

— Pentru ce?

— Vreau să-ţi arăt ceva.

— Ce anume?

— Ai să vezi imediat. Vino cu mine!

Am luat-o călare pe malul albiei secate; malul era crescut cu iarbă.

După nici două sute de paşi, văzurăm în nisip urmele unui cal urcînd apoi desluşit prin iarbă, către miazăzi.

— Ce e asta, Sam? Îl întrebai, mîndru că eu, novicele, avusesem dreptate.

Părea că ochişorii lui dau să se ascundă în orbite şi faţa lui şireată se lungi a mirare.

— Călcătură de cal! Răspunse el.

— De unde o fi răsărit?

Se uită în lungul albiei secate şi, cum nu văzu nici un alt semn, răspunse:

— În orice caz, vine de-aici, din gîrlă.

— Fireşte. Şi cine să fi fost călăreţul?

— Dracu' ştie!

— Să ţi-o spun eu.

— Ei, cine?

— Unul din cei doi apaşi.

Faţa i se lungi şi mai mult, performanţă de care, pînă atunci, nu-l crezusem capabil. Exclamă:

— Cu neputinţă!

— Ba uite că da! S-au despărţit, aşa cum am presupus. Hai să ne întoarcem îndărăt, la prima urmă.

Dacă e s-o examinăm cu atenţie, vom constata că provine numai de la doi cai.

— Ar fi uluitor! Hai să vedem. Sînt grozav de curios!

Făcurăm cale-ntoarsă, de astă dată cu şi mai multă băgare de seamă. Şi, într-adevăr, se vedea că din acel punct nu-şi continuaseră drumul decît doi dintre cai. Sam tuşi încurcat, mă examina bănuitor şi mă întrebă:

— Cum naiba v-a trecut prin cap că urma se va abate de aici, din albia asta seacă şi tocmai spre stînga?

— Am zărit o călcătură de copită jos, în nisip şi, după poziţia ei, am dedus restul.

— Ce vorbiţi! Ia să-mi arătaţi şi mie călcătură!

L-am condus pînă acolo. Sam mă privi şi mai neîncrezător ca înainte şi izbucni:

— Sir, n-aveţi de gînd să-mi spuneţi odată adevărul?

— Cum să nu! Crezi că te-am minţit vreodată?

— Hm! Păreţi un om cinstit şi iubitor de adevăr; dar acum nu vă mai cred. Adică n-aţi mai fost niciodată în prerie?

— Nu.

— Şi nici, în general, prin Vestul sălbatic?

— Nici.

— Nici în Statele Unite?

— Niciodată.

— Va fi existînd cumva o altă ţară cu prerii şi savane, ceva ca vestul nostru sălbatic? Veţi fi trecut pe-acolo?

— N-am fost nicăieri. Am ieşit acum pentru prima oară dintre graniţele patriei mele.

— Atunci să vă ia dracu'! Sînteţi o