— Oho, Sam Hawkens! Asta-i vorbă de prieten, cum te pretinzi a-mi fi?

— Ei, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar în asemenea situaţii îmi sare ţandăra! Pică un greenhorn în vest, fără să fi auzit nici cum creşte iarba, nici cum cîntă puricele şi, la prima sa deplasare în calitate de cercetaş, îl face pe însuşi bătrînul Sam Hawkens, coţcarul, să roşească de ruşine. Ca într-o astfel de situaţie să-ţi păstrezi sîngele rece, ar trebui să fii vara eschimos şi iarna groenlandez, dacă nu mă-nşel. Cînd eram bobocel ca dumneavoastră, ehei, că deştept mă mai credeam; iar acum, la bătrîneţe, pesemne că m-oi fi prostit de tot. Tristă afacere pentru un westman care posedă şi el porţia lui de orgoliu!

— Lasă, nu ţi-o pune şi dumneata la inimă.

— Oho, uşor de spus, dar costă! Trebuie să recunosc că aţi avut dreptate. Cum se face?

— Se face că am gîndit logic şi am dedus. O încheiere justă e de mare însemnătate.

— Ce e aia? Răsuceşti cheia?

— Nu, omule, vreau să spun concluzia.

— Nu înţeleg; e prea complicat pentru mine.

— Uite, am tras următoarea concluzie: cînd indienii călăresc în şir, o fac pentru a-şi acoperi urmele. Deci, apaşii noştri doreau acelaşi lucru, adică să ascundă una din urme. Pricepi?

— Desigur.

— Această concluzie justă m-a condus la descoperirea de adineauri.

Un westman adevărat trebuie, înainte de toate, să judece logic. Să-ţi mai ofer, ca exemplu, o altă concluzie. Vrei?

— De ce nu!

— Dumneata te numeşti Hawkens. Asta înseamnă, dacă nu greşesc, "şoim"?

— Yes.

— Atunci, ascultă: şoimul se hrăneşte cu şoareci de cîmp. E adevărat?

— Întocmai; dacă-i prinde.

— Şi acum, concluzia: şoimul mănîncă şoareci de cîmp; dumneata te numeşti Hawkens, deci te hrăneşti cu şoareci de cîmp.

Sam căscă gura mare, pesemne ca să aspire aer şi idei, mă privi un răstimp ca năuc, apoi explodă:

— Sir, mă luaţi peste picior? Nu permit! Nu sînt o paiaţă căreia să-i sari în spinare. M-aţi jignit, sir, m-aţi jignit adînc cu această calomnie infernală, precum că aş mînca şoareci şi încă şoareci de cîmp.

Îmi veţi da satisfacţie. Ce părere aveţi despre duel?

— Excelentă!

— Bun! Aveţi studii, nu-i aşa?

— Da.

— Prin urmare, îmi puteţi da satisfacţie. Vă voi trimite secundanţii mei. Înţeles?

— E clar. Însă dumneata posezi studii superioare?

— Nu.

— Atunci nu eşti calificat şi, în loc de secundanţi, am să-ţi trimit "terţianţii" şi "cvartanţii" mei, adică elevi din clasa a treia şi a patra gimnazială. E limpede?

— Nu, nu înţeleg! Îngăimă el, făcînd o mutră confuză.

— Păi, dacă nu înţelegi şi nici măcar nu ştii ce însemnătate au în materie de duel secundanţii dumitale sau "terţianţii" şi "cvartanţii" mei, atunci n-ai nici o calitate să mă provoci. Dar am să-ţi ofer de bunăvoie o satisfacţie.

— Care?

— Îţi dăruiesc blana ursului meu grizzly.

Ochişorii lui se luminară subit.

— Dar vă trebuie şi dumneavoastră!

— Nu-mi trebuie. Ţi-o dăruiesc.

— Pe cuvînt?

— Da.

— High-day, primesc cu ambele mîini! Mulţumesc, sir, mulţumesc din suflet! Hello, ce-o să mai crape ăia de ciudă! Ştiţi ce-o să-mi fac?

— Ei?

— Un surtuc de vînătoare nou-nouţ, din piele de grizzly! Un triumf! Mi-l croiesc cu mîna mea. Mă pricep grozav la costume vînătoreşti. Uitaţi-vă la ăsta de pe mine, ce frumos l-am reparat!

Îmi arătă, mîndru, sacul antediluvian în care era vîrît. Cîrpise pielea petic peste petic, încît nostimada de surtuc se îngroşase cît scîndura.

— Dar, adăugă el în marea lui bucurie, urechile, ghearele şi dinţii sînt ale dumneavoastră; nu-mi folosesc la haină şi, afară de asta, v-aţi cucerit trofeele cu riscul vieţii. Vă fac din ele o salbă splendidă; sînt meşter în materie. Vreţi?

— Vreau.

— Bravo! În felul acesta vom avea fiecare bucuria lui. Sînteţi într-adevăr un băiat destoinic; straşnic băiat! Va să zică, îi dăruiţi lui Sam Hawkens blana de grizzly. De acum încolo puteţi, din parte-mi, să afirmaţi că mănînc şi şobolani, tot nu mă mai scoateţi din fire. Chiar şi în chestia aia cu cărţile... încep să-mi dau seama că nu sînt, la urma urmei, atît de proaste cum credeam la început; s-ar putea totuşi să înveţi cîte ceva din ele. Şi vreţi, într-adevăr, să scrieţi o carte?

— Poate şi mai multe.

— Cu întîmplări trăite?

— Da.

— Şi veţi aduce vorba şi de mine?

— Am să-i zugrăvesc pe prietenii mei cei mai de seamă; ţin să le ridic un monument.

— Hm-hm! Cei mai de seamă! Un monument! Cred că n-am auzit bine. Adică şi eu...?

— Numai dacă vrei. Altminteri, nu.

— Ascultaţi-mă, sir: vreau! Chiar vă rog să mă pomeniţi şi pe mine.

— Bine, aşa voi face.

— Minunat! Dar atunci oferiţi-mi încă o plăcere.

— Care?

— Veţi scrie chiar despre toate întîmplările ce le-am trăit împreună?

— Da.

— Rogu-vă, deci, săriţi peste chestia asta, ştiţi, cu bifurcarea urmelor! Hawkens... şi să nu descopere asemenea fapt! Ar însemna să mă ruşinez de toată lumea care v-ar citi cărţile. Dacă sînteţi amabil, treceţi peste afacerea asta. În schimb, puteţi evoca în linişte şoarecii şi guzganii. Mi-e indiferent ce vor crede oamenii despre alimentaţia mea; numai să nu spună despre mine că aş fi un westman care îi pierde urma indianului; asta m-ar mîhni peste măsură.

— Şi, totuşi, ceea ce-mi ceri nu se poate, dragă Sam.

— Nu? Şi de ce, mă rog?

— Pentru că fiecare personaj din cartea mea trebuie zugrăvit aşa cum e în realitate. Prefer să nu te pomenesc deloc.

— Nu, nu, nu! Eu, unul, vreau să intru în carte, să fiu partout! La urma urmei, nu e rău cînd scrii adevărul întreg. Cusururile mele vor fi învăţătură şi mîngîiere pentru cititorii dumneavoastră, care n-or fi mai puţin proşti ca mine, hi-hi-hi-hi! Eu însă, care ştiu că rămîn pictat în carte, mă voi strădui să nu mai fac boacăne în viitor. Sîntem înţeleşi?

— Perfect.

— Atunci să ne continuăm drumul.

— Pe care urmă? Pe cea abătută?

— Nu, pe cealaltă.

— Bine. E a lui Winnetou.

— De unde ştiţi?

— Unul dintre apaşi se deplasează mai încet, avînd în seamă cadavrul. Celălalt, însă, grăbeşte ca să-şi adune mai curînd oştenii. Şi acesta trebuie să fie căpetenia.

— Yes! Sînt de aceeaşi părere. Inciu-Ciuna nu ne interesează deocamdată. Să-l urmăm deci pe fiul său.

—