— Vreau să aflu dacă a mai făcut vreun popas; asta mi-ar folosi.

Haideţi, sir!

Pornirăm la trap şi făcurăm drum destul de lung fără să se întîmple nimic deosebit. Chiar şi descrierea ţinutului prin care treceam ar fi lipsită de interes. Abia cu un ceas înaintea amiezii Sam se opri şi zise:

— Ajunge. Ne putem întoarce. Şi Winnetou a călărit fără popas toată noaptea; înseamnă că au mare zor şi ne putem aştepta curînd la un atac, poate chiar înăuntrul celor cinci zile cît mai aveţi de lucru.

— Ar fi foarte rău.

— Fără îndoială. Dacă întrerupem lucrările şi o ştergem, atunci rămîne treaba neterminată; iar dacă stăm pe loc, ne iau apaşii prin surprindere şi lucrul tot rămîne baltă. Să discutăm serios cu Bancroft ce avem de făcut.

— Ar mai fi o soluţie.

— Nu prea ştiu care.

— Să ne punem deocamdată în siguranţă şi apoi, după retragerea apaşilor, să ne întoarcem şi să isprăvim ce-a mai rămas.

— Poate ar merge şi aşa. Vom asculta şi părerea celorlalţi. Trebuie să ne grăbim, să ajungem la tabără pînă nu se înnoptează.

O luarăm înapoi pe acelaşi drum pe care am venit. Nu ne cruţarăm caii, dar dereşul meu se păstra destul de vioi, iar "noua Mary" se purta ca şi cum abia părăsise grajdul. Lăsarăm în urmă o bună bucată de drum şi dădurăm de o apă curgătoare; acolo ne-am adăpat caii şi aveam de gînd să le lăsăm un ceas de odihnă. Descălecarăm şi ne lungirăm în iarbă, între tufişuri.

Tăceam. Ne spuseserăm tot ce aveam să ne spunem. Eu mă gîndeam la Winnetou şi la probabila încăierare cu el şi cu apaşii lui.

Sam Hawkens închisese ochii şi... vai, dormea tun! Îi urmăream mişcările ritmice ale pieptului. Nu dormise prea mult în noaptea precedentă. Aici putea să-şi permită odihna, căci eu vegheam şi, de altfel, nu observasem nicăieri nimic suspect.

Şi iată, mi se oferi un exemplu de ceea ce înseamnă agerimea simţurilor atîţia oameni, cît şi la animalele din Vestul sălbatic. Catîrul se înfundase în tufăriş, încît nu-l mai vedeam; ronţăia frunzele de pe ramuri; nu era un animal sociabil, evita caii şi prefera singurătatea.

Dereşul meu se afla în apropiere şi, cu dinţii lui tăioşi, secera iarba fragedă. Sam dormea dus, precum ştiţi.

Deodată, catîrul sforăi scurt şi neobişnuit; era ca un semnal de alarmă. Cît ai clipi, Sam se deşteptă şi sări în picioare.

— Dormeam. Mary m-a trezit. Se apropie un om sau un animal.

Unde-i catîrul?

— Aici, în tufăriş. Vino!

Ne-am tîrît printre tufe şi am descoperit-o pe Mary ascunsă după ramuri; asculta cu atenţie. Urechile lungi i se mişcau nervoase şi coada îi flutura ba încolo, ba încoace. Zărindu-ne, s-a liniştit; coada şi urechile s-au astîmpărat. Catîrul acesta fusese cu siguranţă cîndva în mîini foarte bune şi Sam putea să se felicite că l-a prins în locul vreunui mustang.

Privirăm prin ramuri şi iată — şase indieni călare veneau în şir, dinspre nord, pe urmele noastre. În frunte, un om de statură nu prea înaltă, dar vînjos; ţinea capul plecat şi părea să nu-şi ridice ochii din pămînt. Purtau cu toţii jambiere de piele şi cămăşi de lînă închise la culoare, fiind înarmaţi cu flinte, cuţite şi tomahawkuri, nişte toporişti indiene. Feţele lor, desenate cu o dungă albastră şi una roşie, străluceau de unsoare.

Mă şi pregătisem de apărare, cînd Sam, fără a-şi stăpîni măcar glasul, exclamă:

— Ce coincidenţă fericită, sir! Asta ne salvează!

— Ne salvează? Cum aşa! De ce nu vorbeşti mai încet? Călăreţii sînt foarte aproape şi ne pot auzi cu uşurinţă!

— Păi asta şi vreau, să ne audă. Sînt din tribul Kiowa. Cel din frunte e Bao, adică pe limba lor, vulpe; e un luptător viteaz şi foarte şiret, după cum îl arată şi numele. Căpetenia acestor oameni se numeşte Tangua, un indian foarte activ şi bun prieten cu mine. Îi vezi şi-au vopsit obrajii în culorile războiului; probabil că sînt iscoade.

Eu, unul, n-am auzit însă de nici un conflict recent între triburi.

Cuvîntul Kiowa se pronunţă Che-i-o-vee. Această spiţă a pieilor roşii pare să fie un amestec de indieni "jojoni" cu alţii de prin Pueblo; li s-au indicat rezervaţii înăuntrul teritoriului indian, dar multe grupări izolate, aşa-numitele Panhandle, mai rătăcesc prin pustiurile din Texas, ajungînd pînă la New Mexico. Aceste grupări sînt bine înzestrate cu cai şi au foarte buni călăreţi. Oamenii sînt porniţi pe jaf şi prezintă un serios pericol pentru albi. De aceea, coloniştii din regiunile de frontieră sînt duşmanii lor cei mai neîmpăcaţi. Kiowaşii se află mereu în duşmănie cu diferitele triburi ale apaşilor, pentru că nu cruţă nici viaţa, nici avutul acestor fraţi de-ai lor. Într-un cuvînt, sînt nişte bande de tîlhari. Cum de-au ajuns aşa, nu e locul să ne întrebăm.

Cele şase iscoade se apropiaseră între timp de noi. Nu mă prea dumeream cum aveau ei să ne salveze. Şase oameni ne-ar fi putut ajuta puţin sau chiar deloc. Dar aveam să aflu curînd gîndurile lui Sam. Deocamdată eram bucuros că-i cunoştea şi că, prin urmare, nu erau motive de teamă.

Veniseră pe urmele noastre, care duceau în tufăriş şi simţiră, fireşte, prezenţa unor oameni. Îşi smuciră degrabă caii, neobişnuit de puternici şi de iuţi şi o luară înapoi la galop, pentru a ieşi din eventuala bătaie a puştilor noastre. Atunci Sam părăsi ascunzişul, îşi făcu mîinile pîlnie la gură şi scoase un strigăt ascuţit, pătrunzător, care părea să le fie cunoscut, căci îşi opriră numaidecît caii şi se uitară îndărăt. Sam repetă strigătul şi le făcu semn cu mîna. Indienii păreau să priceapă şi semnul. Îl recunoscuseră pe Sam care, cu statura lui deosebită, putea fi lesne identificat şi veniră în galop pînă la noi. Eu mă postasem între timp lîngă Sam. Indienii se repeziră valvîrtej asupra noastră, de parc-ar fi vrut să ne calce în picioarele cailor; dar nu ne clintirăm din loc. Atunci se opriră la un pas de noi, săriră din şa şi lăsară caii în voie.

— Sam, fratele nostru alb, e aici? Întrebă şeful. Cum se face c-a ieşit în calea prietenilor şi fraţilor săi roşii?

— Dimpotrivă, Bao, vulpea şireată,