— Nu era nimic important, mormăi el. Îmi pare rău că te porţi aşa, spuse el, privindu-l din nou pe Harry drept în ochi. Pari să crezi că ministerul nu vrea să... nu vrea ce dorea şi  Dumbledore. Ar trebui să lucrăm împreună.

— Nu îmi plac metodele pe care le folosiţi, domnule ministru,  spuse Harry. Vă mai amintiţi? Îşi ridică din nou pumnul drept,  arătându-i lui Scrimgeour cicatricele albe, care încă se vedeau pe dosul palmei: „Nu am voie să spun minciuni". Scrimgeour se încruntă. Se întoarse fără un cuvânt şi ieşi din cameră  şchiopătând. Doamna Weasley fugi după el şi Harry o auzi  oprindu-se la uşa din spate. După câteva clipe, aceasta strigă:

— A plecat!

— Ce voia? întrebă domnul Weasley, uitându-se la Harry,  Ron şi Hermione, în timp ce doamna Weasley veni repede înapoi.

— A venit să ne dea ce ne-a lăsat Dumbledore, spuse Harry. Tocmai au făcut cunoscut conţinutul testamentului său.

Afară, la mesele întinse, cele trei obiecte pe care le dăduse Scrimgeour trecură din mână în mână. Toţi se mirară de Deluminator şi de Poveştile bardului Beedle şi regretaseră că  Scrimgeour refuzase să dea şi sabia, însă niciunul dintre ei nu  putu să dea nici o sugestie în legătură cu motivul pentru care Dumbledore îi lăsase o hoţoaică veche lui Harry. In timp ce domnul Weasley examina Deluminatorul pentru a treia sau a  patra oară, doamna Weasley spuse temătoare:

— Harry, dragul meu, tuturor ne este îngrozitor de foame, nam vrut să începem fără voi... crezi că pot începe să servesc cina? Toţi mâncară repede şi apoi, după ce cântară „La mulţi  ani!" şi degustară câte o felie de tort, petrecerea luă sfârşit.

Hagrid, care era invitat la nuntă în ziua următoare, dar era  mult prea masiv pentru a dormi în Vizuina arhiplină, se duse să  îşi ridice un cort pe un câmp din apropiere.

— Ne vedem sus, îi şopti Harry Hermionei, în timp ce o ajutau pe doamna Weasley să redea grădinii înfăţişarea  obişnuită. După ce se duc toţi la culcare. Sus, în camera de la  mansardă, Ron examina Deluminatorul şi Harry umplu  punguţa de moleschin de la Hagrid, nu cu aur, ci cu obiectele la  care ţinea cel mai mult, cu toate că unele dintre ele i se păreau lipsite de valoare: Harta Ştrengarilor, fragmentul din oglinda fermecată pe care i-o dăduse Sirius şi medalionul lui R.A.B. Strânse bine şnurul şi îşi puse punguţa la gât, apoi rămase cu hoţoaica veche în mână, privind-o cum flutura slăbită din aripi.  În sfârşit, Hermione bătu la uşă, strecurându-se în vârful  picioarelor.

— Muffliato! şopti ea, fluturându-şi bagheta în direcţia  scării.

— Parcă nu erai de acord cu vraja asta, spuse Ron.

— Erau alte vremuri, spuse Hermione. Acum, arată-ne Deluminatorul. Ron o ascultă instantaneu. Îl ridică în faţa  ochilor şi apăsă. Singura lampă pe care o aprinseseră se stinse.

— Problema este, şopti Hermione în întuneric, că am fi putut obţine asta cu Beznă Instant, importată din Peru.

Se auzi o mică pocnitură şi sfera luminoasă a lămpii zbură  înapoi pe tavan, făcând din nou lumină în cameră.

— Totuşi, e mişto, spuse Ron, pe un ton puţin defensiv. Şi  ziceau că l-a inventat însuşi Dumbledore!

— Ştiu, dar în mod sigur nu te-a menţionat în testamentul  său doar ca să ne ajuţi să stingem luminile!

— Credeţi că ştia că ministerul avea să-i confişte testamentul şi să examineze tot ce ne-a lăsat? întrebă Harry.

— Bineînţeles, spuse Hermione. Nu ar fi putut să ne spună  în testament de ce ne lăsa lucrurile astea, dar asta tot nu  explică...

— ... de ce nu ne-a putut da nişte indicii cât era încă în  viaţă? întrebă Ron.

— Exact, spuse Hermione, frunzărind în acest timp Poveştile bardului Beedk. Dacă lucrurile astea sunt destul de importante pentru a ni le da chiar sub nasul ministerului, ai crede că ne-ar  fi spus de ce a făcut-o... În afara cazului în care ar fi evident,  nu?

— Păi, el n-a prea gândit aşa, nu? zise Ron. Eu am zis  întotdeauna că era smintit. Strălucit şi aşa mai departe, dar  ţicnit. I-a lăsat lui Harry hoţoaica asta veche... de ce naiba să-i  lase aşa ceva?

— N-am idee, spuse Hermione. Harry, când te-a obligat  Scrimgeour să o iei, eram convinsă că o să se întâmple ceva!

— Da, ştiu, spuse Harry, iar în momentul în care ridică  hoţoaica, i se acceleră pulsul. Doar nu era să mă străduiesc prea tare de faţă cu Scrimgeour, nu-i aşa?

— Ce vrei să spui? întrebă Hermione.

— Hoţoaica pe care am prins-o în primul meu meci de vâjthaţ... spuse Harry. Nu mai ţineţi minte? Hermione părea  complet derutată. Însă Ron rămase cu respiraţia tăiată, arătând disperat când spre Harry, când spre hoţoaică, până când îşi  recăpătă glasul.

— Ah, aceea pe care era cât pe ce s-o înghiţi!

— Exact, spuse Harry, presându-şi buzele pe hoţoaică, în 

timp ce inima îi bătea năvalnic, mai-mai să-i sară din piept.

Nu se deschise. Harry, copleşit de frustrare şi dezamăgire,  coborî sfera aurie în jos, însă chiar atunci, Hermione strigă:

— E un înscris! Repede, scrie ceva pe ea, uite!

De mirare şi emoţie, aproape că scăpă din mână hoţoaica.  Hermione avea totală dreptate. Pe suprafaţa netedă aurie, acolo unde, cu câteva clipe în urmă, nu fusese nimic, erau gravate cinci cuvinte cu un scris alungit şi aplecat, pe care Harry îl  recunoscu drept scrisul lui Dumbledore:

— Mă deschid la închidere.

Abia apucase să le citească şi cuvintele dispărură din nou.

— „Mădeschid la închidere"... oare ce o însemna? Hermione şi Ron clătinară din cap, părând să nu aibă nici cea mai vagă idee.

— Mă deschid la închidere... la închidere... mă deschid la  închidere...

Dar indiferent de câte ori repetară cuvintele şi cu oricâte inflexiuni, nu reuşiră să găsească niciun alt înţeles.

— Şi sabia, spuse Ron până la urmă, după ce abandonară  încercarea  de a ghici semnificaţia inscripţiei de pe hoţoaică. De ce voia ca Harry să primească sabia?

— Şi de ce nu mi-a spus, pur şi simplu? se întrebă Harry ca  pentru sine. Era acolo, chiar acolo, pe peretele din biroul lui, în  timpul tuturor discuţiilor noastre de anul trecut!