Când plec în Franța, am o doamnă de la care îmi cumpăr biletele de avion. Aceeași. Doamna de la ghișeul cu numărul 3. De fiecare dată când intru în agenție, o caut din priviri și aștept cuminte să-mi vină rândul, chiar dacă vreuna dintre colege e liberă. Doamna aceasta a înțeles despre ce e vorba, fără să-i fi spus eu ceva. Știți, o să Fie bine, o să vedeți! și eu am trecut prin asta! Mă uit la unghiile ei roșii și la părul ondulat și îi suport privirile lipite de turbanul meu. La mine a fost la ovare, îmi spune în timp ce-mi cere datele de buletin. Unde mergeți? La Paris, răspund și ceva din mine mai că ar vrea să adauge Mă duc să mă văd cu iubitul meu de acum 20 și ceva de ani! Dar în ultima secundă mă jenez și aleg să zic doar: Din fericire, nu mă duc la doctor. Ridică ochii și îmi zâmbește: Normal că nu, vă duceți după iubire, se vede! În general, oamenii ca dumneavoastră stau pe loc, nu pleacă nicăieri.

*

M-am născut într-o vară, într-o familie mică. Mama, tata, eu și bunica. Împreună nu umplem nici măcar degetele de la o mână. N-am frați, n-am surori. Nici tata și nici mama nu au. Asta îmi dă un sentiment de satisfacție, cum vezi la copiii ăia de au făcut ASE-ul doar pentru că așa au făcut și ai lor. Copiii cuminți. Și eu sunt cuminte. Cel puțin, așa îmi spune mama: Tu ai fost un copil tare bun, n-am avut nicio problemă cu tine! Dar altul n-a mai făcut. Mi-aș fi dorit un frate. Mai mare. Unul înalt, frumos, cu părul dat într-o parte și care, când merge pe stradă lângă mine, să-i facă pe oameni să creadă că e iubitul meu.

Am zece ani. Sunt singură acasă, doar eu cu bunica, și mă plictisesc. Pe bunica o cheamă Maria. Pe bunicul nu l-am cunoscut. Cică ar fi fost fiul unei familii înstărite și, când s-a îndrăgostit de bunică-mea, venea cu mașina și o lua la plimbare prin București.

– Ascultă la mine, eu aveam mașina la scară, când tac-tu tăia lemne în pădure!

Așa-i spune bunica maică-mii, de fiecare dată când se ceartă. Mama nu mai știu ce zice, dar are dreptate. Eu țin cu ea. Orice-ar zice. Așa cum știu că bunica face pe nebuna, că-n realitate n-a fost decât o biată fetișcană de la țară, complet naivă, care a rămas borțoasă la 18 ani cu unu' care n-a vrut s-o ia de nevastă. Știa și ea. De-aia nici nu i-a mai trebuit bărbat. S-a mulțumit cu fii-su.

Acum bunica are 70 de ani sau pe acolo. E la bucătărie și toacă niște carne. Stau singură la mine-n cameră și fac un desen pentru tata. Îl aștept să vină dintr-un minut în altul. A fost la spital să-și opereze o gâlmă. Am plâns când am auzit. De frică. Să nu care cumva, într-o zi, să pățească ceva și mama. Tata e bărbat, e curajos. De fapt, nu e, dar eu nu știu asta. Eu am zece ani și nici măcar nu credeam că poți să te îmbolnăvești atât de rău încât să te țină ăia la spital peste noapte. Spitalul e pentru oamenii bătrâni. Asta dacă nu faci apendicită. Mi-e foarte frică de apendicită. Am avut doi copii în clasă care s-au operat și mi-au povestit că a fost groaznic: au dormit la spital, fără nimeni, au făcut pipi într-un fel de tăviță băgată sub cearceaf și au ținut regim. Deocamdată însă, nu sunt în pericol. Ultima dată când m-a durut acolo, în dreapta, m-au trimis acasă de la cabinet, că cică urma să-mi vină ciclul.

Aproape am terminat desenul. Am făcut un steag al Franței, mare cât o foaie de bloc și acum încerc să mai adaug, într-un colț, niște steluțe. Mă simt emoționată și nu prea știu de ce. Poate pur și simplu pentru că mă plictisesc și pentru că, atunci când ești mic, important este să se întâmple lucruri. Aud niște vorbe pe palier și mă reped în sufragerie să dau drumul la pick-up, la un disc cu Ella Fitzgerald pe care îl ascultăm la petreceri. Îmi plac mult petrecerile de la noi, de-acasă. Atunci mama mă scoală dis-de-dimineață, pe la 7, să mă spele pe cap cât avem apă caldă, iar ea se apucă și dă cu aspiratorul și deschide ușile cu glasvand dintre camere. Seara, casa se umple de musafiri îmbrăcați frumos și pe masa mare, de lemn negru, apar fel de fel de platouri cu bunătăți. Avem și salată de boeuf. Iar uneori, câte un musafir îmi aduce și mie ceva. Cel mai mult îmi plac bananele și portocalele. Iar dintre musafiri, preferate mele sunt femeile blonde, cu păr lung, care au copil sau cățel. Ca ele aș vrea să fiu și eu când o să fiu mare.

La petreceri, tata o ia pe mama în brațe și dansează

cu ea, în timp ce eu mă chinui să mă bag între ei, să-i despart, să-mi fac loc, să nu care cumva să uite de mine. Pentru copii, părinții trebuie să fie doar părinți. Nu au voie să fie și iubiți. Părinții nu se împart. Mai ales mama. Nu sațiu câți ani aveam când i-am văzut ultima dată dansând pe ai mei. La un moment dat s-au oprit pur și simplu, ca un ceas rămas fără baterie. Gata. Eu o iubesc pe mama ta, zicea tata și eu mă gândeam că sigur o iubește altfel decât știu eu să iubesc. La mine se vedea.

– Eu cu tatăl tău am fost o echipă! zicea mama și eu credeam că tot ce-ți poți dori mai tare de la cel de lângă tine e să faci echipă cu el.

Nu pereche, ci echipă. Așa am ajuns să fac