27. Agent chimic foarte persistent, numit şi iperită, folosit drept gaz de luptă în timpul Primului Război Mondial.

Ollie a înghiţit în sec.

— Gripa spaniolă?

Susan a dat din cap.

— Bunicul primise un telefon de la mama să vină să mă ia. Şi ea, şi tata aveau dureri în gât. Se temeau să nu iau şi eu. Trei zile mai târziu, erau amândoi în spital cu pneumonie. Bunicul a încercat să-i vadă, însă erau în carantină, alături de alte sute de bolnavi.

Susan a început să clipească des, pentru a-şi reţine lacrimile.

— Tata a murit în duminica următoare. Mama, marţi.

Ollie i-a pus mâna pe braţ. Susan a încercat să nu se mişte, atingerea lui îi făcea bine.

— S-a întâmplat cu atâta timp în urmă...

Ollie a ezitat, apoi şi-a pus mâna încet pe genunchi.

— Când eram mică, nu puteam suferi locul de joacă. Îi auzeam de multe ori pe copii cum săreau coarda în timp ce recitau poezioara despre gripă, a spus ea şi s-a uitat la Ollie. Ştii despre ce vorbesc?

Ollie a clătinat din cap.

Susan a început să se joace absentă cu andrelele.

— Aveam o păsărea pe numele ei Enza. Am deschis fereastra şi-năuntru a zburat Enza.

— E groaznic.

— De-asta n-am învăţat niciodată să sar coarda, a spus ea şi a mai tricotat câteva ochiuri. Aş fi dat orice să fiu mai mare, ca să-mi amintesc de ei. Mi-au rămas doar câteva fotografii, scrisori şi povestirile bunicului, pe care mi le spune adesea cu variaţii fără sfârşit, ca să le facă mai interesante.

Ollie şi-a lăsat braţul pe cutia dintre ei.

— Bunicii mi-au dăruit o copilărie fericită, cu multe râsete şi multe păsări.

— Porumbei.

Susan şi-a încreţit uşor buzele încercând să-şi reţină un zâmbet.

— Da, porumbei, a întărit ea şi a lăsat andrelele jos. Aşadar, Oliver de Maine, pentru ce te afli tu aici?

— Să lupt. RAF are nevoie de piloţi.

— Nu ţi-e teamă?

— Să mor?

Susan a dat din cap.

— Există lucruri şi mai rele de-atât.

— Cum ar fi?

— Să stai deoparte în timp ce naziştii vor să cucerească lumea.

Exploziile s-au rărit, ca o furtună care se domoleşte. Din lumânare mai rămăsese un căpeţel; suportul era acoperit de picături de ceară topită.

— Sper că au terminat pentru seara asta, a spus Ollie.

— Mai vine un val, a spus Susan, după care a pus mâneca în cutie şi a împins-o sub sofa. Ar trebui să ne odihnim. Mâine dimineaţă avem multe de făcut.

Ollie a încuviinţat din cap. A luat lumânarea, dar flacăra a pâlpâit şi s-a stins, lăsând camera în întuneric.

— O să aduc un alt chibrit.

— Nu-i nevoie.

Susan l-a prins pe Ollie de mână, simţindu-i căldura. L-a condus până la scări şi i-a aşezat încet palma pe balustradă.

Au urcat împreună scările până la palier. Holul era un tunel fără capăt, din cauza draperiilor de camuflaj.

— Crezi că o să nimereşti în camera ta? a întrebat ea.

— Aşa cred.

Susan a auzit ţăcănitul mânerului bombat de la uşă.

— Am găsit-o, a spus el.

— Ollie?

— Da.

— Cred că am vorbit prea mult.

— Mi-a făcut plăcere să ascult, a spus el.

— Drăguţ din partea ta. Dar a fost nepoliticos din partea mea să bat câmpii, a spus ea, apoi a făcut o pauză. Ce s-a întâmplat cu părinţii tăi?

— Accident de maşină.

Ollie a păşit pe culoarul cufundat în beznă. Podeaua scârţâia sub picioare.

— Singur pe lume, fără fraţi sau rude, mi-e mai uşor să mă duc la război.

Susan a înghiţit în sec şi a făcut un pas în faţă. A atins cu piciorul plinta de lemn.

— Când s-a întâmplat accidentul?

El a ezitat.

— Luna trecută.

Susan a scos un strigăt uşor.

Peste coridor s-a lăsat liniştea. Apoi s-a auzit sunând sirena.

Ollie i-a găsit umărul pe întuneric.

— Se pare că ai avut dreptate cu al doilea val, a spus el şi a strâns-o uşor de umăr. Noapte bună, Susan.

Susan a simţit că mâna lui se ridică, apoi a auzit zgomotul uşii închise. A rămas singură pe coridor până când bubuitul tunurilor a trimis-o în camera sa, la adăpost.

Tulburată de ceea ce tocmai aflase despre părinţii lui Ollie, ca şi de vuietul bombelor, Susan nu reuşea să adoarmă. Puţin după miezul nopţii, sirena de la aerodrom a dat semnalul de încetare a alarmei. Şi-a tras pe ea capotul şi şi-a luat papucii, apoi s-a furişat pe scări, sperând că o ceaşcă de ceai cald îi va domoli gândurile. Când s-a îndreptat spre bucătărie, a văzut că uşa din faţă era întredeschisă. O fâşie din lumina lunii se întindea peste duşumele. A aruncat o privire afară şi l-a zărit pe Ollie aşezat pe treptele verandei.

— Nu poţi să dormi? a şoptit Susan, păşind afară.

— Nu, a răspuns Ollie.

— Nici eu.

— Cred că şi-au terminat treaba în noaptea asta, a spus el şi a bătut uşor cu palma locul de lângă el. Ţi-am păstrat şi ţie un colţişor.

Susan şi-a strâns poalele capotului şi s-a aşezat pe trepte.

— Îmi pare atât de rău pentru ce li s-a întâmplat părinţilor tăi.

— Mulţumesc. Şi mie îmi pare rău pentru ai tăi. E nedrept ca un copil să rămână singur.

Susan a încuviinţat din cap.

— Din fericire, i-am avut pe bunici.

Ollie a întors capul spre ea.

— Sunt sigur că Bertie şi Agnes au făcut o treabă grozavă.

Ea a zâmbit, încântată de compliment şi de