Iar Ghiţă fierbea în el şi nu se stăpânea decât cu gândul că e vai şi amar de bărbatul care trebuie să-şi păzească nevasta, şi era vesel, ca să arate că el nu e asemenea bărbat.

  Era dar o veselie, încât casa parcă era să zboare cu dânşii în aer, Lică o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pământul; Ghiţă şi Răuţ luaseră pe Uţa la mijloc; Păun şi Marţi băteau în palme şi chiuaiu în ruptul capului; ţiganii trăgeau din toate puterile cu arcuşul, zâmbind cu mulţumire şi privind din când în când cu ochii galeşi la hârtiile ce le erau lipite de frunte, iar câinii lui Ghiţă zăceau cu capul pe labe în pragul birtului şi priveau buiguiţi la cele ce se petreceau.

  Obosit, în sfârşit, de joc, Lică se lăsă pe laiţă, o luă pe Ana pe genunchi şi începu, aşa în glumă, să o sărute şi să o strângă la piept.

  Ghiţă nu se mai putu stăpâni şi, făcându-se că nu vede nimic, ieşi să se mai răcorească sub cerdac.

  — Acu lasă-mă, grăi Ana înecată, că începe Ghiţă să se supere.

  — Apoi nu vezi tu că nici eu nu vreau alta? Răspunse Lică. Să-l necăjim niţel. Măi Ghiţă! Strigă apoi, aşa e că mi-o laşi mie acu o dată, de ziua de Paşti?

  — Fă cu ea ce vrei! Răspunse Ghiţă în glumă; dar în dosul glumei se simţea mânia lui oarbă şi nesăţioasă.

  Ana se desfăcu din braţele lui Lică, şi câtva timp veselia pieri din mijlocul lor, deşi îndeosebi Ana numai acu era în voie bună şi ar fi voit să-şi petreacă din toată inima.

  Iar Ghiţă plănuia în el cum să plece acum la Ineu, fără ca să dea loc la presupuneri, cum să plece, cum să-l afle pe Pintea şi cum să se întoarcă pe nesimţite cu el ca să i-l dea prins pe Lică. Era pe la un ceas după-amiazăzi când Lică îl apucă la o parte şi îi zise:

  — Noi ne-am înţeles: tu pleci pe ici încolo şi mă laşi pe mine aici cu dânsa. N-ai nevoie să-i spui nimic: te duci ca să se pomenească deodată singură cu mine şi atât. Am să le zic celorlalţi că te-ai pus să dormi în podul grajdului, pentru ca nimeni afară de noi să nu mai simtă nimic.

  Ghiţă se aşteptase la aceasta; acum însă, când nu mai era timp de a se chibzui, el rămase încremenit.

  — Are să-ţi fie greu acu o dată, urmă Lică; de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă mie de bună voie: aşa sunt muierile.

  Ochii lui Ghiţă se împăienjeniră. În două ceasuri putea să meargă călare şi pe căi ascunse la Ineu şi în alte două ceasuri, pe când se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu Pintea la Moara cu noroc.

  „Aşa vrea Dumnezeu! Îşi zise el; aşa mi-a fost rânduit.” Şi când şi le zicea aceste, se simţea aşa de tare, încât cu toate cele ce văzuse, nu credea că e cu putinţă ca Ana, Ana lui, să se dea vie în mâinile unui om ca Lică. „Şi dacă se dă, atunci e mai bine aşa, adăugă el: să se hotărască odată; să ştiu cum stau, căci viaţa mea tot e pierdută dacă nu reuşesc acum.”

  — Bine, îi zise dar lui Lică. Şi când să mă întorc?

  — Mâine dimineaţă.

  — Dar un lucru, adause Ghiţă, fă ce faci, însă nu mă face de ruşinea lumii: caută ca ceilalţi să nu simtă nimic.

  — Asta de sine se înţelege; altfel nici ea nu m-ar lăsa să mă apropii de dânsa, grăi Lică, şi se depărtă.

  Ghiţă rămase câtva timp privind în urma lui, apoi se întoarse spre grajd, cu avântul omului care, purtat şi orbit de un singur gând, îşi pune viaţa în joc ca să arate că nu se teme că o va pierde.

  Pe când el îşi gătea calul în grajd, Lică-l punea la cale pe Răuţ.

  — Carevasăzică, grăi Răuţ, în cele din urmă, când se înserează, noi îi lăsăm pe dânşii acolo, ne întoarcem, stăm ascunşi şi nu ieşim decât la semnul dat de tine.

  — Huhurez! Răspunse Lică, şi iar se puse pe veselie. Peste puţin, Răuţ întrebă cine voieşte să vie cu dânsul la Şicula.

  — Punem caii la căruţa lui Ghiţă, zise el, încărcăm ţiganii şi mergem la nuntă. Uţă! Hait'! Şi tu cu noi! O dată sunt Paşti pe an! Îl luăm şi pe Marţi.

  — M-aş duce şi eu, grăi Lică, dar nu mă lasă inima; apoi ar trebui să fiu de mult la Fundureni şi nu pot să mai pierd vremea pe aici ori pe la Şicula.

  — Marţi! Zise Uţa zâmbind prin ascuns. El cine ştie pe unde o fi acum. O fi sărind gardurile prin Fundureni, pe la drăguţa lui de pereche: dar eu mă duc, dacă mă luaţi. Atât dorea şi Ana: să rămână singură cu Ghiţă.

  Într-un târziu, însă, ea băgă de seamă că Ghiţă, care nu fusese de faţă la plecarea celorlalţi, nu se mai întoarce şi începu a se nedumeri.

  — Ghiţă doarme prea mult, zise ea ridicându-se.

  — S-a dus şi el, grăi Lică aşezat.

  — Cine?

  — Ghiţă. N-am zis că-i fac rând să plece? Ana se întoarse cu obrajii aprinşi de la el şi ieşi afară ca să-l caute pe Ghiţă; dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre Fundureni, rămase câtva timp răcită în tot trupul, apoi se întoarse.

  — Aşa-i, zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atât mai bine! Lică se ridică şi făcu ca şi când ar fi voind să plece şi el.

  — Ce vrei? Întrebă ea.

  — Nu spuneam că trebuie să plec?