class="p1">  — Să nu umblăm cu vorbe deşerte, îi zise ea. Acu rămâi. Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.

  Grăind aceste, ea-şi astâmpără obrajii cu palmele, îşi ridică cu vârful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, privind ca ieşită din fire împrejur:

  — Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalţi de aici. Aş vrea să văd oameni împrejurul meu, oameni mulţi, să-mi petrec, încât să ţi se ridice perii în vârful capului, până ce nu cad istovită la pământ. Dar acum e bine aşa: tu trebuie să-mi făgăduieşti însă un lucru.

  Lică privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca şi caisa răscoaptă şi la trupul ei înalt, mlădios şi fraged. Se simţea stăpânit de dânsa şi parcă voia dinadins să se lase în stăpânirea ei.

  — Oricare ar fi acela, ţi-l fac, zise el, întinzând mâna, ca s-o apuce.

  XV.

  Era în amurgul serii. Peste zi fusese cald ca în zilele de vară, şi acum, pe la asfinţitul soarelui, se simţea un fel de greutate în aer; deodată se făcu rece şi începu să bată vântul şi să aducă nişte nouri de la răsărit, să-i întindă la dreapta şi la stânga şi să-i mâne mereu înainte spre apus.

  De departe, ca din fundul pământului, se auzea din când în când câte un tunet molcom şi iar se pierdea-n tăcerea amurgului.

  Lică şedea la masă, cu paharul înaintea sa, de vorbă cu Ana, dar neastâmpărat şi trăgând mereu cu urechea la câinii ce lătrau în depărtare ca şi când s-ar apropia cineva, om necunoscut, cu care câinii nu sunt deprinşi.

  Şerparul plin de galbeni, pe care îl deschisese câtva timp după plecarea lui Ghiţă, era aruncat jos la picioarele patului.

  — Aşa crezi tu acum, grăi Ana, care şedea în cealaltă parte a mesei, faţă în faţă cu el.

  — Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; ele se simt. Ziceam că dac-aş voi să plec, mi-ar fi greu să mă despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi trebuie decât că ţi-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea mă socoteşte om rău la fire pentru că ştiu să mă stăpânesc în toate împrejurările; nici acu n-o să-mi pierd eu sărita.

  Grăind aceste, el privi cu ciudă la dânsa, apoi se ridică. Ana se ridică şi ea.

  — Ce-i? Întrebă ea speriată. Ce ai de gând?

  — Eu mă duc, răspunse el, şi scoase traista cu scule din dosul lăzii.

  — Nu poţi să te duci şi să mă laşi pe mine singură şi aşa cum sunt.

  — Trebuie să mă duc şi nu vreau să rămân, zise el punându-şi pălăria în cap.

  Ana îşi opri răsuflarea; îi era ca şi când nu el ar pleca, ci ea însăşi ar fi dată cu ruşine afară din casă, în mijlocul drumului, unde toţi trecătorii îşi întorc faţa de la dânsa.

  Când îl văzu dar că pleacă, ea îşi înfipse amândouă mâinile în braţul lui şi-i zise cu liniştea încordării:

  — Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau faţă cu el!

  — Ei! Ce să fac eu cu tine?! Îi răspunse el, şi-o dete, aşa cam cu silă, cu cotul la o parte.

  Ana se retrase şi rămase cu ochii la pământ şi neclintită în mijlocul casei, apoi, într-un târziu, îşi ridică ochii la el, ca şi când ar voi să-i zică: ce mai stai? Ziceai că te duci?!

  Înalt, cu mustaţa lungă, albă ca varul la faţa neted rasă, cu traista plină de scule preţioase în mână şi cu pălăria rotundă peste pletele răsucite, Lică stătea înfipt în pământ înaintea ei.

  — Şi parcă văd cu ochii cum ai să te împaci cu el şi să-ţi verşi toată mânia adunată în sufletul tău asupra mea, zise el, apoi se întoarse în călcâi şi se depărtă cu pas iute şi mărunt.

  Peste puţin el trecea călare pe murgul său fugăreţ la deal spre Fundureni, mânându-şi calul său întins ca şi când s-ar şti gonit de moarte.

  Ploaia începu să cadă în stropi mari, tunetele începură să răsune de-a lungul văii cu nişte zguduiri puternice şi tot mai puternice; fulgerele sfâşiau mai în lung, pe-ntrecute şi tot mai pe-ntrecute noaptea căzută în pripă; iar Lică gonea cu frâul slobod şi plecat spre gâtul calului, încât trecea ca blestemul pământului printre şiroaie îndesate, printre tunete şi fulgere.

  Pe când sosi în preajma satului, ud până la piele şi obosit şi ameţit de băutură, de petrecerea fără de frâu şi de neastâmpărul sufletului său, el tremura în tot trupul şi abia se mai ţinea în scări.

  Şi totuşi, parcă-i venea să-şi schimbe calea şi să se întoarcă iar la Moara cu noroc.

  „De femeie m-am ferit totdeauna, şi acum, la bătrâneţe, tot n-am scăpat de ea!” zise el, apoi o luă la dreapta, pe lângă sat, ca să iasă la pădure şi să-şi caute un adăpost; dar, sosind în dreptul bisericii ce stătea singură şi părăsită la câteva împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi cu veselia gândului bun la uşa cea mare.

  Fără de a se mai gândi, sări din scări, apucă uşa bisericii cu amândouă mâinile şi se izbi în ea, ca să-i rupă zăvorul, să o scoată din ţâţâni, în sfârşit, să o spargă.

  Uşa se zgâlţâi, încât răsună toată biserica goală, dar ea nu îngădui cu una, cu două, şi trecu timp la mijloc până ce sămădăul izbuti să intre.

  Acum era la adăpost. Ploaia se vărsa şiroaie şi se bătea de acoperământul bisericii; ferestrele mari zângăneau mereu sub zguduitura