Lică nu vedea şi nici nu auzea nimic. El trecu, ducându-şi calul de căpăstru, spre altar, îşi legă calul de strana de la dreapta, apoi intră să-şi caute în altar ceva, o haină preoţească, vreun stihar, în sfârşit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine, şi alta, pe care s-o arunce pe cal, căci bietul dobitoc tremura de frig.

  El aştepta un fulger, ca să poată vedea cele de primprejurul său. Erau nişte ţoale pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar şi erau perdelele mari de la uşa din mijloc a altarului.

  El trase, înainte de toate, acoperitoarea de pe altar şi se duse de o aruncă asupra calului plin de spume.

  Acum se simţea mai tihnit şi, întorcându-se iar spre altar, ca să rupă perdeaua de la uşă, el începu să simtă mirosul tămâiei şi al făcliilor de ceară ce arseseră peste zi şi parcă-i venea greu de ceea ce voia să facă. Gândurile, care îl părăsiseră din clipa intrării sale în biserică, iar se iviră unul câte unul în mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghiţă şi pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum aşa, cum vezi mai nainte de a dormi, una peste alta, o lume întreagă, şi de câte ori calul îşi bătea copitele în pardoseala de piatră, îl trecea un tremur de îngrijare, căci multe făcuse în viaţa sa, dar cele sfinte încă nu le atinsese.

  El apucă perdeaua de un colţ şi o smuci cu o opintire îndărătnică, ca s-o tragă la sine.

  Perdeaua era însă groasă şi căptuşită cu mătase şi nu îngădui. El o smuci cu îndoită putere. Perdeaua începu a se destrăma cu un foşnet ascuţit şi pătrunzător, şi acest sunet era aşa de tare, de aspru şi de sfâşietor, încât îl răzbătea ca un junghi prin creieri până în măduva oaselor şi-l făcu să scape din mână perdeaua pe jumătate ruptă şi să rămâie cuprins de fiori şi împietrit la uşa altarului.

  Înspăimântat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi şi privi trăgându-şi capul între umeri, împrejurul său.

  Nu era nimeni aici, nici o suflare omenească, nici un ochi să-l vadă, nici un glas care să-l dea pe faţă, nici o minte care să treacă peste a lui, nimeni şi nimic decât tăcerea, mirosul de tămâie şi de făclii, sfinţii de pe pereţi şi bătaia din când în când a copitelor de cal în piatra de pardoseală. Era însă un gând care aici trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte, pentru că ea pune şirul întâmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice.

  Dar nu! El voia să aibă perdeaua; voia să o taie cu cuţitul, ca să nu îi mai foşnească în urechi. Însă cuţitul rămăsese în şerpar.

  — Şerparul meu! Ţipă el tare şi sfâşietor, încât calul sări sperios la o parte. Şerparul meu! Strigă iar, şi începu să se pipăie mereu la trup, ca şi când i-ar fi arzând cămaşa pe el, să se dea pas cu pas înapoi până ce nu ieşi din altar spre mijlocul bisericii.

  Îi era frică, încât îi venea să se arunce pe cal şi să meargă şi să fugă mereu până ce nu va scăpa de el; însă Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în tot locul şi în toate timpurile soarta omului atârnă de întâmplări a căror tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poate să o cuprindă. Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fior prin inimă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit sub ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea; el îşi puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid, ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului.

  Dar el nu putea să moară; de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cât ţinea lumea, ca să scape de viaţa cealaltă, şi o hotărâre aspră îi cuprinse mintea.

  — Unul câte unul, strigă el ridicându-şi mâna dreaptă în sus, unul după altul, om cu om, toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte!

  Grăind aceste, el se repezi pe cal, ieşi călare pe uşa cea spartă, se întoarse spre pădure, dete un ocol, intră din altă parte în sat, trecu de-a lungul uliţei până la casa preotului şi bătu la portiţă.

  Era cam pe la nouă ceasuri, şi popa şedea încă la masă, când auzi bătaia în portiţă şi ieşi.

  — Să mă ierţi, părinte, îi zise el, dar viu cu grabă. Astăzi, chiar în ziua de Paşti, mi-a pierit o parte dintr-o turmă.

  — Mulţi oameni răi sunt pe faţa pământului… Răspunse preotul cuprins de mâhnire sufletească.

  — Şi te rog, urmă Lică fără să mai ţină seama de vorbele preotului; n-ai văzut cumva pe Răuţ trecând pe aici?

  — Nu!

  — Atunci mănânc ceva, apoi mai dau o raită prin pădure, şi încă mâine de cu zori sunt la Ineu, unde cred că va fi plecat şi el. Iară dacă s-ar întâmpla să mă înşel şi să mai vină pe aici, să-i spui ca să mă caute la Ineu. Noroc bun! Şi să mă ierţi, părinte.

  Grăind aceste, el plecă, dete o