XVI.

  Mai nainte de a pleca, Ghiţă îl căutase pe Marţi, ca să-i dea de lucru, însă nu l-a putut găsi în pripă şi nu avea destulă răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă dar în grabă, ca omul care nu are timp de pierdut.

  În urmă, câtva timp după ce plecase, privind în urma sa, el văzu căruţa în drumul de ţară, dar nu putea să-i treacă prin gând că în acea căruţă sunt oamenii pe care îi lăsase la cârciumă, fiindcă aceştia veniseră călare.

  Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, în sfârşit, aproape de Ineu, el îl găsi pe Marţi în drum. Ungurul plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec la Moara cu noroc.

  Ghiţă rămase câtva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. „Dar ce să fac, îşi zise el în cele din urmă, dacă Dumnezeu nu mi-a dat gândul cel bun în ceasul potrivit? Dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel.”

  Şi de aici înainte el simţea că Ana e pierdută şi nu se mai gândea decât la răzbunarea lui.

  Însă niciodată nădejdea nu piere cu desăvârşire din sufletul omului, şi aşa, el tot îşi mai zicea: „Şi dacă totuşi s-ar întâmpla să mă întorc la timp…” De aceea el grăbi.

  El sosise încă din vreme cu Marţi, cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi în preajma Morii cu noroc, dar temându-se ca nu cumva Lică să îi zărească şi să fugă de la cârciumă, ei descălecară în culmea dealului şi se hotărâră să aştepte întunecimea, ca să se poată apropia pe nesimţite.

  Ghiţă, galben la faţă, ca şi când i-ar fi secat tot sângele din vine, stătea întins pe pământ, culcat pe brânci, privind ţintă şi cu ochii însetaţi în vale.

  — Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.

  — Nevasta, răspunse Ghiţă, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit să iau eu pe Uţa la casa mea, căci numai Uţa a stricat-o, adause apoi într-un târziu, aşa pentru dânsul, şi iar tăcu şi aştepta cu încordare căderea întunecimii apropiate.

  Deodată el sări ca ieşit din fire în picioare.

  — Ne-au zăpsit! Strigă el. Iată-l călare. Pleacă! A fost singur, singur cu dânsa! Săriţi pe cai! După el! Sfinte Doamne, câinii pe care i-am pus la casa mea ca să mă apăr de el, câinii mei mă vând şi-l scapă din mâna mea!

  Când rosti cele din urmă cuvinte, ei se aflau toţi patru călare, porniţi de-a curmezişul peste coaste drept în urma lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoie la vale decât Lică la deal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, şi aşa depărtarea creştea mereu între urmărit şi urmăritori.

  Ajunşi în preajma satului, ei îl pierdură din vedere şi se opriră zăpăciţi.

  — Daţi voi la dreapta, grăi Pintea, că noi dăm la stânga; ocolim satul şi apoi ne întoarcem ca să vedem dacă nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracu să se ducă…!

  — Ei! Ce mai vorbă! L-am scăpat, şi socoteală curată, răspunse Ghiţă râzând. Voi mergeţi mai departe; eu mă întorc acasă să-mi închei socoteala cu dânsa.

  Grăind aceste, el smuci frâul calului şi se întoarse la vale, drept spre Moara cu noroc.

  Ana, care petrecuse tot timpul acesta plângând, se ridică şi îşi şterse lacrimile din faţă când auzi copitele calului bătându-se de pietrişul de dinaintea cârciumii, apoi inima începu să-i bată tare.

  Dar mai trecu mult timp la mijloc până ce el intră. Descălecând, el socoti că trebuie să-i dea calului fân, apoi că trebuie să-l şteargă de sudori şi să-l acopere cu o cergă, iar după ce le făcu toate aceste, el rămase câtva timp în uşa grajdului, îşi dete seama despre cele ce voia să facă, apoi îşi luă pălăria din cap, îşi făcu de trei ori cruce şi plecă spre cârciumă.

  Intrând, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia într-un colţ.

  Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi şi grăi înecată:

  — Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor! Urmă ea tare, şi se aruncă în genunchi la picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî.

  Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amândouă mâinile capul şi privi dus în faţa ei.

  — Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite.

  — Dar de ce să mă omori? Zise ea agăţându-se de braţele lui. Ceam păcătuit eu?

  — Nu ştiu! Răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.

  Ana se ridică şi privi ca trezită din somn la el.

  — Unde ai plecat tu? Întrebă ea.

  — M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem aici pe Lică cu şerparul plin de galbenii luaţi de la arândaşul. El e omul de la care am primit hârtiile pe care găsiseşi tu atunci noaptea semnele.