pe care o mototolise cu puțin timp înainte, o desfăcu cu grijă, o întinse și o frecă încet între palme, ca s-o netezească. Apoi o reciti cu neașteptată curiozitate și încîntare. Fața i se lumină și, înseninat, se rezemă de birou, hotărît să aștepte.

— Cred că e William, spuse îndată ce tînăra pereche se depărtă, William, Williams, sau poate Theodor…

Bătrînul nu-și mai ridică privirile. Doar clătină din cap.

— Nu e la noi, spuse. Avem pe doamna William, la anexă, dar e văduvă.

— Nu poate să fie ea, îl întrerupse Adrian. V-am spus, era o voce de bărbat, matură, inteligentă, curtenitoare. Și tot ce mi-a vorbit, tot ce mi-a anunțat, mai ales că are să-mi vorbească, m-a interesat în cel mai mare grad. Ca să mă repet, este prima dată în viața mea cînd…

Bătrînul ridică brusc fruntea.

— Dar ce v-a spus? întrebă. În legătură cu ce?

— Lucruri de o excepțională importanță. Importante nu numai pentru noi, artiștii, scriitorii, sau, să spunem elita, intelighenția, ci pentru orice om viu și întreg. Pentru orice om care vrea să rămînă așa cum s-a visat el întîi, preciză, luminîndu-se din nou la față.

— Afaceri? întrebă celalt, coborînd ușor glasul.

— Da. Adică, da și nu. Mai mult mă anunța ce are să-mi comunice astăzi, la 4:30, și s-a și scuzat că nu poate el să vină să mă vadă, dar avea nu știu ce întîlnire de afaceri…

— De afaceri? repetă bătrînul, scăzînd și mai mult glasul.

— Adică, mai precis, nu s-a exprimat așa, n-a spus „de afaceri”, dar am înțeles din context că era reținut la o ședință de lucru, poate o ședință de comitet. Pentru că lucrurile de care mi-a vorbit implică o organizație întreagă, comitete, manifeste, semnături…

Dar bătrînul nu-l mai asculta. Apucase receptorul, ceru un număr, apoi ridică ușor capul.

— E domnul Orlando, spuse. Adrian îl privi ușor dezamăgit.

— Parcă nu-i spunea așa. Era un nume mai simplu: Constantin, Theodor, cam așa ceva…

— E un domn, aici, începu bătrînul, apropiindu-și mult receptorul de buze. Avea întîlnire la 4:30. Dar nu era sigur că… Bine. Perfect. Îl trimit.

Atîrnă receptorul și ridică triumfător privirile.

— Eram sigur, șopti, parcă mai mult pentru sine. Vă așteaptă, continuă cu o voce fermă. E chiar nerăbdător. Vă așteaptă de un sfert de ceas. Domnul Orlando, etajul 11, camera 1029. Luați primul ascensor pe dreapta.

Întinse brațul, dar inutil, căci în acea clipă un grup întreg se îndreptă compact în direcția ascensorului. Adrian mulțumi și grăbi pasul să-i ajungă din urmă. Aproape toți vorbeau tare și vorbeau laolaltă. În fața lui se afla un domn purtînd sub braț un teanc enorm de reviste.

— Aș fi putut jura, îi spuse Adrian, că nu-l cheamă Orlando. Orice alt nume. Căci avea un nume simplu, direct…

Se simți împins de la spate, și atunci înaintă și el cu pas mai hotărît. Domnul cu teancul de reviste sub braț îl privea cu simpatie și deschise chiar gura, parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Dar în clipa următoare Adrian se simți îmbrîncit cu o neașteptată forță și, înveselindu-se deodată, fără motiv, se trezi, strivit din toate părțile, în ascensor.

§

Cladova tresări și întoarse brusc capul. Femeia tocmai se apropiase de ușă.

— Evident, ea este, Leana, șopti Hrisanti zîmbind misterios. N-am vrut să spun nimic, să văd dacă ți-o mai amintești și dacă o recunoști. E drept, n-ai apucat s-o vezi de multe ori, pentru că s-a dat repede la fund. Și, ca de obicei, nimeni n-a înțeles de ce.

— Marea pasiune, poate. Mai știi? Nu s-a vorbit de ea, acum cîțiva ani, că se îndrăgostise de doctorul Visarion? Se spunea că ies tot timpul împreună, că erau nedespărțiți…Cu un gest scurt, Hrisanti își trase scaunul mai aproape de masă.

— Nu e nimic adevărat, spuse. Știu foarte bine asta. Și o știu și alții. O știe – și o spune – chiar doctorul Visarion. Evident, nu înseamnă nimic că o spune și el. Doctorul e un om discret. Dar n-aveai decît să te uiți la el cînd erau împreună, și înțelegeai. Doctorul, sărac, era îndrăgostit ca un adolescent, și poate de aceea îi plăcea Leanei, că se purta ca un adolescent îndrăgostit pentru întîia oară, cast și exaltat, și puțin fantast, ca într-un roman (engl.)ezesc. Oricine îi vedea împreună, la vreun restaurant, la teatru, chiar la el acasă, la recepțiile acelea spectaculare, oricine îi vedea înțelegea că între ei nu era nimic, și nici nu fusese vreodată. Mai grav: ghicea că niciodată nu va fi nimic între ei. Și faimoasa, mult lăudata stăpînire de sine a doctorului…, ei bine, și îmi cer iertare că aș putea părea indiscret, dar ai să înțelegi de ce trebuie să spun asta, ei bine, sînt prieteni care ți-ar putea povesti multe scene de deznădejde, cînd bietul om nu-și mai putea stăpîni nici măcar lacrimile. Pentru că, toată lumea înțelesese asta, doctorul era îndrăgostit așa cum nu fusese niciodată, și trecuse acum de patruzeci de ani, avea tot ce-ar fi putut să aibă un bărbat atît de inteligent, și de interesant ca el: glorie, și avere, și prestigiu, și influență, avea tot. Dar, din nefericire pentru el, exista Adrian. Cineva, un necunoscut, despre care Leana afirma că e poet, deși nu-l întîlnise încă. Dar se purta, și față de doctor, și față de ceilalți, ca și cum într-adevăr acest inaccesibil poet, Adrian, ar fi existat în carne și oase…

— Și poate că într-adevăr exista…

— Așa se pare că ar fi crezut și doctorul. Probabil că a pus s-o urmărească, fără știrea ei, bineînțeles, să afle ce făcea, unde se ducea, pe cine vedea, dar pînă la urmă, s-a convins și el că, oriunde ar fi existat acest Adrian, el nu se afla în București. Evident, doctorul știa – și știa asta de mult, de cînd se împrieteniseră – unde locuiește Leana. Probabil că era unul din puținii care-i călcaseră în casă. Dar nici el n-a spus nimic… Și, pentru mine, adăugă cu un alt glas, unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei povești