e și faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuiește Leana, dacă e o magherniță sau o vilă la Șosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuță de mahala, cu lămpi de gaz, și podele vopsite în roșu, care scîrțîie cînd intră cineva, dar scîrțîie și singure, nopțile, de umezeală, de plictiseală, de deznădejde sau Dumnezeu știe de ce…

Întinse brusc brațul și-și umplu iar paharul, dar cu multă grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă că-i va tremura mîna.

— …Să nu știu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate și pentru că se leagă de ea amintirile adolescenței și tinereții mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, șaisprezece ani de cînd o cunosc, să știu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, cînd s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui” – eram cu Calomfir și cu un alt tînăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut și el de vreo cîțiva ani – și atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalți îi cunoștea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana și că pentru păcatele ei a ajuns să cînte prin cîrciumi…

Cladova ridică din umeri, neîncrezător și totuși turburat.

— Și cu toate acestea, spuse zîmbind, nu cîntă întotdeauna. Și dacă n-a cîntat atîția ani, foarte probabil că o întreține doctorul, oricare ar fi fost legătura între ei…

— Nici de asta nu sînt atît de sigur, continuă Hrisanti. De cînd o știu, întotdeauna a spus că are din ce trăi… Dar de ce cîntă atunci prin cîrciumi și grădini de mahala, fără să ia bani, de ce nu încearcă să se lanseze, cum se zice, într-un local cunoscut, la vreo grădină de vară mai selectă, nu înțeleg, și nu înțelege nimeni. Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am ști în ce fel de casă locuiește, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrîngă ceva din personalitatea și biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărți, sau mai știu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui”. De unde o fi fost vioara aceea? din ce țară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la București acum treizeci-patruzeci de ani… Și cîte altele n-am fi înțeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cînte, atunci, la „Floarea-soarelui”, numai cîntece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu și a lui Anton Pann? Cum le descoperise? Cine o învățase? Acum în urmă, ai văzut, numai arareori mai cîntă asemenea romanțe vetuste. Și cu toate acestea, repertoriul ei nu seamănă cu al nimănui. Iar cînd vreun cîntec devenea cu adevărat popular, de-l auzeai în toate grădinile de vară, Leana refuza să-l mai cînte, deși într-un anumit fel era cîntecul ei, ea îl descoperise. Ai mai auzit-o cîntînd de-atunci, din prima seară cînd te-am dus la „Platani”, ai mai auzit-o cîntînd „În curte la Dionis”? Și totuși ea îl lansase, în vara aceea. Nimeni nu știe al cui e cîntecul, cine l-a compus. Nu se știe nici măcar dacă e cîntec popular sau de origine lăutărească, sau e vreo romanță veche, readaptată de Leana. Și așa cum s-a întîmplat cu „În curte la Dionis”, s-a petrecut și cu altele…

Cladova își clătină cu îndîrjire capul, ca și cum ar fi vrut să se trezească.

— Și cu toate acestea, trebuie să existe o explicație, începu cu o greu stăpînită iritare în glas. Vreau să spun, o explicație la toate aceste bizarerii și mistere, sau pseudomistere. N-am avut norocul s-o cunosc, dar de cîte ori am ascultat-o, mi-a lăsat impresia unui om perfect normal. O femeie tînără, frumoasă, echilibrată, trăind în lumea noastră, aici, pe pămînt – cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei curioasă, neobișnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea nimic neurotic în ea… Deși, adăugă după o pauză căzînd pe gînduri, cînd, acum vreo doi ani, începuse să se îmbrace numai în negru, și nu se mai farda deloc, de i se spunea, în glumă „văduva”…

— Știu, știu, îl întrerupse Hrisanti, dar nu era nimic neurotic. Și, ca să înțelegi toată povestea, trebuie să știi că nici măcar n-a fost ideea ei. Doctorul a silit-o, da, pot spune foarte sincer: a silit-o să se îmbrace în negru. Și nici doctorul n-a făcut-o așa din senin, sau din vreo dorință ascunsă de răzbunare. Ca să dezlege ce se numea pe-atunci, acum cîțiva ani, în cercul intimilor lui Visarion „misterul Adrian” sau „complexul Poetului”, doctorul a încercat o experiență, a încercat-o ca să verifice ipoteza la care ajunsese. Anume, își închipuia că Leana cunoscuse și iubise cu adevărat pe cineva, un tînăr poet, Adrian, și acesta, foarte probabil, murise sau dispăruse, dispăruse pentru totdeauna din viața Leanei. Doctorul își închipuia că Leana suferise un șoc, un soi de traumatism, nimic grav, credea el – căci ajunsese acum s-o cunoască bine pe Leana și se convinsese de normalitatea ei – dar, totuși, traumatismul i-ar fi provocat o anumită amnezie. Leana pur și simplu nu voia să recunoască pierderea lui Adrian, moartea lui în vreun accident, sau dispariția lui, sau ce-o fi fost. Și atunci, doctorul a încercat s-o convingă că numai negru îi șade bine. A vrut să vadă dacă Leana se teme de negru, de doliu. Și i-a dăruit cîteva superbe, somptuoase rochii de mătase neagră. Leana le-a purtat cu încîntare, și le-a purtat întruna, cîtva timp, deși pînă la urmă le modificase pe toate, le adaptase propriului ei gen de eleganță… Cladova