— Deci, asta a fost la Veuve, l’inconsolée…

— Și la Veuve, și Die traurige Witwe, și Jalea îi stă bine Electrei, și la Vedova…

Obrazul îi tremură o clipă, și se îmbujoră, ca și cum ar fi fost gata să izbucnească în rîs, dar parcă și-ar fi adus brusc aminte de ceva, și se mulțumi să zîmbească, ridicînd din umeri. Apoi apucă sticla și umplu amîndouă paharele.

§

Nu ar fi trebuit să intre mai mult de opt persoane, dar pătrunseră deja unsprezece, și poate s-ar mai fi urcat și alții dacă ușile ascensorului nu s-ar fi închis pe neașteptate. O femeie scînci ușor, cîțiva izbucniră în rîs, și un bărbat gros, aproape pleșuv, deși tînăr, începu să întrebe și să apese repede pe diferite butoane: 8, 10, 11, 14, 15. Mai strigă o dată „15!”, apoi întoarse capul spre ușă și răsuflă adînc.

La etajul 15 ultimii doi pasageri ieșiră. Adrian voi să-i urmeze, dar ușa se închise și ascensorul își continuă urcușul. Pe ecranul electric numerele se aprindeau și se stingeau parcă tot mai repede: 16, 17, 18, 19… Apoi ascensorul se opri, ușile se deschiseră și Adrian se lipi de perete, să lase să intre pe eventualii pasageri. Dar în fața ascensorului nu era nimeni. Coridorul părea destul de slab luminat și Adrian șovăi cîtva timp, nehotărît. Ieși în ultima clipă, simțind ușile ascensorului închizîndu-se chiar în spatele lui.

Coridorul părea nesfîrșit, așa cum se întindea de o parte și de alta, pierzîndu-se parcă foarte departe, în penumbră. Chiar în fața ascensorului era o oglindă, prea mare pentru locul unde se afla, și ușor înclinată. Adrian se privi cîteva clipe cu o secretă satisfacție, potrivindu-și nodul cravatei. Apoi își apropie obrazul de luciul rece al oglinzii. Arăta, așa cum îi spuneau toți, ca de 30 de ani, cu 15 ani mai puțin decît avea. Și credea că știe de ce: era înalt, zvelt, blond și-și păstrase părul așa cum îl avusese în liceu: căzîndu-i rebel pe frunte. Frumos ca Îngerul Morții, îi spusese cineva. Fără îndoială, o fată. Dar cine? Cine?

Îl trezi o ușă care se deschise undeva, destul de departe, pe coridor și-și desprinse repede capul de oglindă. Pașii aproape nu se auzeau, și totuși, fără să privească, Adrian știu că două femei se îndreaptă spre el. Băgă mîna în buzunar, scoase hîrtiuța și începu s-o învîrtească între degete. Inutil să mai citească textul: îl știa pe dinafară. Îl repetă încă o dată, încet, cu oarecare emfază, ca pe un început de poem. Una din femei se oprise în fața lui și-i zîmbea.

— Căutați pe cineva? îl întrebă.

Avea o voce atît de blîndă, de melodioasă, încît Adrian o privi cîteva clipe fascinat, parcă nu i-ar fi înțeles întrebarea.

— Am o întîlnire, la 4:30, începu el brusc. Dar, cum îi spuneam și venerabilului domn de la recepție, am probabil un lapsus. Pentru că, vedeți, deși nu era Constantin, nici Theodor, și nici William, Williams, bătrînul dumneavoastră tot l-a identificat. A vorbit cu el la telefon și am înțeles că mă așteaptă nerăbdător, că începuse chiar să-și piardă răbdarea… Dar de ce nu mai spuneți ceva? întrebă.

Femeia zîmbi din nou, de data aceasta cu un efort, parcă ar fi obosit deodată.

— V-a spus că e la etajul nostru? La 21?

— Sîntem la 21? se miră Adrian. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Dar m-am învățat. Și nu trebuie să-mi pierd firea. Știu că orice aș face e inutil. E ca un baraj. Numele domnului care mă așteaptă, vreau să spun. Imposibil să mi-l reamintesc! Zadarnic l-a identificat la recepție, zadarnic mi-a spus numărul camerei. Au dispărut. Probabil că au dispărut în timp ce mă aflam în ascensor. Evident, n-au dispărut propriu-zis, ci s-au ascuns doar, s-au camuflat. Au ajuns irecognoscibile…

— Atunci nu poate să fie la 21, îl întrerupse femeia. Poate la anexă? se întoarse întrebătoare către tovarășa ei.

Se întoarse și Adrian și o privi mai bine. Era înaltă, cu o față oarecare, fără vîrstă, și răsucea distrat între degete un inel cu chei. Era, ca și cealaltă, îmbrăcată în cenușiu, cu un mic șorț verde, care, la lumina palidă a coridorului, părea decolorat.

— Depinde, rosti în cele din urmă, foarte încet, parcă ar fi șoptit. La ce anexă?

— În orice caz, o întrerupse Adrian, nu e la cea cu văduva… I-am uitat numele, dar știu că e văduvă. Să-i spunem Văduva. Sau chiar La Vedova, cu majusculă și încărcată de simbol, ca la Dante.

Femeia îi privi adînc, încruntîndu-se, apoi se depărtă severă, fără să mai adauge un cuvînt.

— Ați jignit-o fără să vă dați seama, șopti cealaltă, este și ea văduvă, adăugă, urmărind-o cu privirile. Și cum e de origine italiană, unii îi spun La Vedova.

Adrian o asculta fericit.

— Mai vorbiți, mai vorbiți! insistă el, văzînd că femeia tăcuse și-l privea cu același zîmbet obosit. Căci este pur și simplu extraordinar.

— Ce să vă mai spun? Sînt și eu italiancă. Am citit pe Dante, dar demult, demult. Sînt destui italieni pe aici. Uneori,vin și ocupă un etaj întreg. Dar nu la 21. Aproape nimeni nu mai vine la 21. A tot încercat direcția… Dar vă rog să nu mai spuneți la nimeni… Pe mine mă cheamă Sylvia, continuă după o scurtă pauză. Am fost și eu cineva în viața mea. Am fost călugăriță. Uite c-a venit ascensorul, adăugă. Întrebați jos, la recepție, are să vă dea toate informațiile…

Continua să zîmbească, tot atît de obosit, cînd ușile ascensorului s-au închis pe neașteptate. Adrian se întoarse către tînărul care-l privea distrat, poate fără să-l vadă, fredonînd foarte încet o romanță.

— Dacă sînteți și dumneavoastră italian, începu, felicitările mele. Sînteți un neam extraordinar. Și apoi, ați avut pe Dante. Îl cunoștea și compatrioata dumneavoastră, cu care m-am întreținut o clipă la etajul 21. Evident, a fost călugăriță, a avut o altă educație. Și