păcat că n-ați avut timp s-o priviți pe îndelete – o rară, nobilă frumusețe bolnavă – și, mai ales, păcat că nu i-ați auzit vocea, n-ați auzit rostit: Sylvia, Dante, la Vedova…

Tînărul încetase să fredoneze și-l asculta clipind des din ochi, parcă ar fi încercat să se trezească. Adrian se apropie și-i puse familiar mîna pe umăr.

— Deși mă întreb dacă a înțeles toată semnificația secretă, și evident polemică, a expresiei dantești la Vedova. Știți, în limbajul lui secret, poate împrumutat de la Fedeli d’amore, Dante se referea la Biserica romano-catolică. Biserica lui Petru, lăsa el să se înțeleagă, rămăsese „văduvă”…

Ascensorul se opri și Adrian se retrase ca să facă loc nou-veniților, două doamne și o foarte tînără fată, și doi bărbați, aproape bătrîni, dar încercînd zgomotos să-și ascundă vîrsta.

— Coborîm? întrebă Adrian pe unul din ei, cu oarecare mirare.

— Așa s-ar spune. Voiați să urcați?

— Ah, făcu Adrian ridicînd din umeri, asta e greu de spus. Cine ar îndrăzni, întrebat dacă vrea să urce, cine ar îndrăzni să răspundă: Nu?

Una din doamne izbucni în rîs și-l privi cu o subtilă cordialitate.

— Asta înseamnă că n-ați aflat de legendă, i se adresă ea. Ori spui „jos”, ori spui „sus”…

— Ori urcăm, ori coborîm, o întrerupse jovial vecinul ei, e același lucru…

— Pentru că ascensorul rămîne același, continuă doamna, corect și totuși detașat, parcă ar fi fost un joc de societate. Numai direcția variază…

Adrian zîmbea fericit.

— Admirabil! exclamă. Admirabil! Dar nu văd de ce-i spuneți legendă.

Ascensorul se oprise, ușile se deschiseră lin, dar nimeni nu urcă, nici nu coborî.

— Nu e legendă, interveni cealaltă doamnă, e autentică. S-au scris și articole, unele cu fotografii. Dacă vă interesează, le puteți cere la direcție.

De-abia atunci Adrian își dădu seama că are gene enorme, artificiale. Îi văzuse, la început, numai ochii: erau verzi, adînci, lăsîndu-i impresia că i-a mai văzut odată, de foarte aproape, dar cînd? Cînd?

— Întrebați de pictor, continuă doamna ușor intimidată. Artistul laureat al hotelului, i s-a spus mai tîrziu, evident în glumă…

— Sau, și mai bine, o întrerupse tovarășa ei, căutați vitrina de lîngă Sala catalană, vitrina în care s-au păstrat lucruri de-ale lui – caiete cu schițe, obiecte de artă, măști, toate de el…

Adrian le privise pe rînd pe amîndouă, și fața i se lumină de un mare zîmbet.

— Nu știu despre cine vorbiți, dar sînt sigur că mi se fac semne. Le simt, le presimt. Așa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis: mă întîlnesc cu cineva, cunoscut sau necunoscut, nu pot să-mi dau seama, dar uneori de la primele cuvinte pe care mi le adresează simt că mi se fac semne…

Ușile ascensorului se deschiseră din nou și Adrian ieși pe coridor ca să facă loc tinerei fete. Două perechi așteptau.

— Îndrăzniți! Îndrăzniți! strigă unul din domni. Avem loc!

Dar nu îndrăzni decît prima pereche.

— Intrați, îi îndemnă zîmbind Adrian. Mai e loc!

În acea clipă ușile ascensorului se închiseră și perechea rămasă pe coridor izbucni în rîs.

— Este a treia oară cînd mi se întîmplă același lucru! exclamă tînărul. Imposibil să coborîm împreună, cel puțin în hotelul acesta.

— Îmi pare rău, făcu Adrian, fără să mai încerce să-și ascundă dezamăgirea. Una din doamne începuse să ne povestească o foarte interesantă legendă cu un artist laureat… Poate că dacă ați încerca la celălalt ascensor, adăugă, căutîndu-l cu privirile.

— E mai simplu pe scări, îl sfătui tînărul. Asta o să facem și noi, de altfel. Nu sînt decît cinci etaje.

Luă brațul tovarășei și porni repede pe coridor. De-abia atunci Adrian își dădu seama că tînăra fată care, în ascensor, îl ascultase fermecată, rămăsese lîngă el, parcă l-ar fi așteptat.

— Îmi pare realmente rău, îi spuse, după ce o privi cu un zîmbet întristat. A fost adineaori, în ascensor, a fost o clipă, o singură clipă, cînd am știut că mi se fac semne. Eram aproape sigur că o să-mi reamintesc deodată numele și eram gata să mă uit la ceas, să văd cu cît am întîrziat… Și apoi, nu știu ce s-a întîmplat, dar s-a întîmplat ceva și am pierdut momentul…

Tăcu și, fără voia lui, oftă.

— Locuiți în hotel? îl întrebă fata, îmbujorîndu-se.

— Oh, nu, am venit aici pentru o întîlnire. Aveam o întîlnire la patru treizeci. Dar mi-e absolut imposibil să-mi amintesc numele. Mi-a telefonat acum cîteva zile. O voce extraordinară, care m-a cucerit. Și m-a cucerit mai ales mesajul. Aveam foarte limpede impresia că am fost chemat ca să mi se încredințeze un mesaj de o extraordinară importanță. Și țin să precizez, important nu numai pentru mine; deși, fără falsă modestie, aș putea adăuga…

Se opri și, poate fără să-și dea seama, apucă mîna fetei și i-o strînse, scuturîndu-i-o cu o bruscă fervoare.

— Ah, domnișoară! exclamă. Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas! sosisem deja cu întîrziere, și nu din vina mea, ci din vina șoferului. E o poveste întreagă, pe care prefer să nu mi-o reamintesc, în măsura în care mi-aș putea-o reaminti. Pentru că mi-am dat mai demult seama de asta un lapsus aduce pe celalt, amnezia devine progresivă, și dacă acel misterios proces de anamnesis nu intervine la timp, nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce s-ar putea întîmpla…

— Ar trebui să întrebați la direcție, vorbi fata. Vreau să spun să întrebați de artist…

— Dar ce legătură ar fi putut avea el, artistul laureat, cu ascensorul? o întrerupse Adrian cu un început de exasperare în glas.

— Doamna spunea că ascensorul rămîne același, și numai direcția variază…

Adrian o privi lung, pe gînduri.

— E adevărat, așa a spus, îmi aduc foarte bine aminte. În cazul acesta, adăugă melancolic, mă întreb de ce-mi făcusem iluzii… Deși. Deși…

Strînse încă o dată mîna fetei, de data aceasta camaraderește, și apoi porni cu pas repede în direcția în care