Şi stelele cerului căzură pe pământ

Întocmai cum cad curmalele înainte de a le veni vremea,

Când sunt scuturate de un vânt puternic.

Şi sună şi cel de-al şaselea înger,

Şi cerul se retrase ca un sul care este rulat,

Şi pe întregul Pământ nu mai exista nici un pom,

Nici o floare, nici un fir de iarbă.

Şi eu şedeam pe Pământ,

Şi picioarele mele se afundau în solul moale şi gros amestecat cu sânge,

Când eu mă îndreptam pentru a scruta cu privirea orizontul.

Şi o mare linişte se aşternu asupra întregului pământ.

Şi sună şi cel de-al şaptelea înger

Şi am văzut o fiinţă puternică coborând din ceruri

Învăluită într-un nor,

Şi un curcubeu era deasupra capului său.

Şi faţa sa era ca soarele,

Şi picioarele sale ca stâlpi de foc.

Şi ea avea în mână o carte deschisă,

Şi îşi puse piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe uscat

Şi strigă cu o voce tare care era minunată de auzit:

„O, Omule, vrei tu ca această viziune să se realizeze?”

Şi eu am răspuns: „Tu ştii, O, Prea Sfinte

Că aş face orice

Ca aceste lucruri teribile să nu se petreacă.”

Şi El a spus: „Omul a creat aceste puteri ale distrugerii.

Ele au fost născocite de propria sa minte.

Omul şi-a întors faţa

De la îngerii Tatălui Ceresc şi ai Maicii Pământeşti,

Şi şi-a făurit propria sa distrugere.”

Şi eu am spus: „Atunci nu există nici o speranţă, înger luminos?”

Şi o lumină orbitoare ţâşni ca un râu din mâinile sale

Când El răspunse: „Există întotdeauna speranţă,

O, tu, pentru care au fost create cerul şi pământul.”

Şi apoi îngerul,

Cel care şedea cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat, îşi ridică mâinile la cer,

Şi jură pe Acela care trăieşte din eternitate,

Care a creat Cerul şi tot ce există în el,

Precum şi Pământul cu tot ce există în el

Şi marea cu tot ce conţine ea,

Că acest timp va înceta într-o zi.

Ziua în care vocea celui de-al şaptelea înger va răsuna,

Misterul lui Dumnezeu va fi revelat acelora

Care au mâncat din Arborele Vieţii

Care se înalţă pentru veşnicie în Marea Eternă.

Iar vocea vorbi iarăşi spunând:

„Mergi, ia cartea care este deschisă în mâinile îngerului

Care stă cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat.”

Şi eu am mers la înger şi i-am spus:

„Dă-mi cartea,

Pentru că eu doresc să mănânc din Arborele Vieţii

Care se înalţă în mijlocul Mării Eterne.”

Şi îngerul mi-a dat cartea,

Şi eu am deschis cartea, şi am citit în ea

Tot ce s-a întâmplat, se întâmplă

Şi se va mai întâmpla.

Am văzut holocaustul care va cotropi pământul,

Şi marea distrugere

Care va îneca toate popoarele sale în oceane de sânge.

Şi am văzut, de asemenea, eternitatea omului

Şi iertarea infinită a Atotputernicului.

Şi am văzut sufletele oamenilor ca pagini albe în carte

Totdeauna gata pentru ca un nou cântec să fie scris.

Şi mi-am ridicat faţa

Către cei şapte îngeri ai Maicii Pământeşti

Şi cei şapte îngeri ai Tatălui Ceresc,

Şi mi-am simţit picioarele atingând sfânta frunte a Maicii Pământeşti,

Şi degetele mele atingând sfintele picioare ale Tatălui Ceresc,

Şi am înălţat un imn de Recunoştinţă:

„Îţi mulţumesc Ţie, Tată Ceresc,

Că m-ai condus la izvoarele râurilor curgătoare,

La un izvor viu într-un ţinut al uscăciunii,

Alimentând cu apă Grădina Eternă a minunilor,

Arborele Vieţii, mister al misterelor,

Care-şi înalţă ramurile nemuritoare în creştere eternă

Şi îşi trage seva prin rădăcinile sale din râul vieţii

Provenind dintr-o sursă eternă.

Şi Tu, Tată Ceresc,

Protejează fructele sale

Cu îngerii zilei şi ai nopţii

Şi cu flăcările Luminii Eterne care arde orice cale.”

Dar vocea vorbi iarăşi,

Şi iarăşi ochii mei fură covârşiţi

De splendorile împărăţiei luminii: „Atenţie, O, Omule,

Tu poţi păşi pe calea dreaptă

Şi poţi merge în prezenţa îngerilor.

Tu poţi cânta Maicii Pământeşti în timpul zilei

Şi Tatălui Ceresc în timpul nopţii.

Şi, prin fiinţa ta, poţi parcurge calea de aur a Legii.

Dar îi vei lăsa tu pe fraţii tăi

Să se cufunde în vâltoarea de sânge,

În timp ce pământul se cutremură de durere şi geme

Sub lanţurile sale de piatră?

Poţi tu să bei din cupa vieţii eterne,

Când fraţii tăi mor de sete?”

Şi inima mea a devenit grea de compasiune,

Şi eu am privit, şi, iată,

A apărut o mare minune în ceruri:

O Femeie îmbrăcată în soare şi cu luna sub picioare,

Şi pe capul Său o coroană de şapte stele.

Şi eu am ştiut că este izvorul apelor curgătoare

Şi Mama Pădurilor.

Şi am mers pe nisipul mării,

Şi am văzut o sălbăticiune ridicându-se din apa mării,

Iar din nările sale adia un aer respingător şi scârbos,

Şi unde se ridica din mare, apele limpezi se transformau în noroi.

Corpul său era acoperit cu o carapace neagră şi fumegândă,

Iar Femeia îmbrăcată cu soarele

A întins braţele sale spre fiara

Care se apropia şi a prins-o în braţe.

Pielea Ei se înfiora sub suflul viciat al animalului,

Căruia îi sfărâmă spatele între braţele Ei de stâncă,

Şi acesta se cufundă în mâl cu lacrimi de sânge.

Şi din gura fiarei ieşiră armate de oameni

Agitându-şi săbiile şi luptând unul cu altul.

Şi ei luptară între ei cu o teribilă furie,

Şi-şi tăiară membrele, şi-şi scoaseră ochii,

Până ce căzură într-o groapă de mâl

Urlând în agonie şi durere.

M-am apropiat de marginea hăului, şi mi-am băgat mâna în el,

Şi am putut să văd un vârtej de sânge,

Şi oameni în interior, prinşi asemenea unor muşte în pânză de păianjen,

Şi am vorbit cu voce tare spunând:

„Fraţilor, lăsaţi săbiile din mâini şi prindeţi-mi mâna

Încetaţi să mai murdăriţi şi să profanaţi pe Aceea

Care v-a dat naştere,

Şi pe Acela care v-a lăsat moştenirea,

Pentru că zilele târguielilor voastre au trecut

Şi trecute, de asemenea, sunt zilele voastre de vânătoare şi ucidere,

Iar