afacerea asta cu falsurile. Pe deasupra, aș putea să te incriminez și pentru tentativa de a plasa aici, la Banca aia din Palm Springs, o obligație de stat falsă, avînd deplină cunoștință despre faptu’ că era falsă – și ce părere ai?

— Nu mă interesează prea mult, spune. Dar nu-mi place; și nici tu nu-mi placi astăzi, deloc. Te porți ca un măgar. Poate-ți închipui că după cele petrecute aseară…

— Las-o baltă, Henrietta, îi zic. De ce nu isprăvești cu aiurelile astea? Ce-ți imaginezi, că nici o damă n-a mai încercat să se dea la mine pîn-acu’? Astea-s chestii răsuflate. Ai crezut că umblu să pun mîna pe tine: că poate aveam de gînd să te-nhaț, ș-atunci încerci vrăjeala aia de azi noapte și-ți închipui c-am să mă topesc. Da’ nu uita că băieții pot să ducă fetele tot atît de bine cum pot fetele să ducă pe băieți.

— Înțeleg, spune. Presupun că de asta l-ai cotonogit pe Fernandez. Ai vrut să mă faci să cred că ești un om cumsecade și nu vreun copoi federal ordinar și plin de ifose. Foarte bine, acum am înțeles.

— E-n regulă, surioară, zic, chiar așa și sînt. Acum cască bine urechile și răspunde-mi la-ntrebări, ca să nu mă văd silit să te strîng cu ușa mai tare.

— Ai fi în stare? spune pe un ton insolent. Și să presupunem că nu vreau să răspund. Să presupunem că refuz să răspund la orice întrebare în absența unui avocat!

— E-n regulă, zic. Dacă vrei un avocat, ai să capeți unu’, da-ți spun numai atît, că dac-aduci vreun avocat p-aici, am să te trimit înapoi la New York așa ca poliția d-acolo să scoată untu’ din tine, iar dacă mai vrei interpret, grăbește-te.

Surîde iarăși – un fel de surîs amar. Mă privește ca și cum aș fi vreo lighioană care a apărut tîrîndu-se de sub o stîncă.

— E-n regulă, spune. Am să-ți răspund la întrebări. Însă tare-aș fi vrut să fi fost bărbat. Mi-ar place să-ți trag o chelfăneală ca să te lecuiesc de-ngîmfarea asta ordinară și fără margini care te împodobește. Ești în stare să-nțelegi asta? Și încă ceva, continuă, regăsindu-și volubilitatea, ți-am găsit un nume care ți se potrivește mai bine. Au greșit cînd te-au botezat Lemmy – ar fi trebuit să-ți zică Lichea, te caracterizează mai bine.

— Ce vorbești?! îi zic. Ia te uită! E-n regulă. Acu’, dac-ai spus ce-ai avut de spus, e rîndu’ meu, și după ce-oi termina poți s-o ștergi d-aici și să-ncerci vrăjeala cu altu’ – fie Maloney, sau Periera, sau Fernandez, sau oricare ți-o teși în cale. Da-ntre timp vreau să aflu ceva și-ți recomand să nu te-ncurci. Vreau să știu întocmai cum erai îmbrăcată-n seara de doișpe ianuarie, cînd ai avut ultima convorbire cu Granworth? Hai, dă-i drumu’!

Iau o foaie de hîrtie ș-un condei, ș-aștept. Cînd ridic ochii, văd că deschide poșeta și-și scoate o țigară.

— Poți să te abții și de la asta, îi zic. Aici e secție de poliție, nu bar, și-ți interzic să fumezi. Pune-o la loc.

Se roșește ca racu’ și bagă pachetu’ la loc în poșetă. În timpul ăsta scot un pachet de Camel și iau o țigară. Mă privește cum o aprind și dac-ar fi putut să mă ucidă-n clipa aia, ar fi făcut-o cu voluptate.

— Haide, haide, Henrietta, zic. Încetează rezistența și nu te mai opune. Ce purtai cînd ai venit la New York de la Connecticut în doișpe ianuarie? Începe de sus, cu pălăria.

Zîmbește. Dama asta se pricepe să-l scoată pe om din pepeni!

— S-ar putea să nu fiu în stare să-mi amintesc, spune, dar am să-ncerc. Presupun că vrei să știi absolut tot – chiar și culoarea chiloților.

Îmi servește alt zîmbet sarcastic, curată otravă.

— Îți mărturisesc că nu mă gîndisem la detaliile astea vestimentare, îi răspund prompt, da’ dacă le-ai pomenit, să nu le uiți; spune-mi tot!

Se ridică-n picioare.

— Maimuțoi ordinar! spune, palidă de mînie. Te…

— Șezi jos și nu te ambala, surioară, zic. Dă-i drumu’ cu descrierea, inclusiv culoarea lenjeriei de corp – și adu-ți aminte că sugestia vine de la tine și nu de la mine – și grăbește-te. Dacă te mai codești mult, mă gîndesc serios să te dau pe mîna supraveghetoarei d-aici ca să te percheziționeze, să te dezbrace la piele și să te fotografieze pentru identificarea semnelor din naștere. Așa că nu mai ezita și dă-i drumu’ odată, pînă nu mă scoți din pepeni serios.

Henrietta s-așază. De furie, aproape că nici nu mai poate să respire.

— Acu’, bombonico, îi zic cu glas dulce și liniștitor, hai să-ncepem. Ia-o de sus în jos. Cum era pălăria?

I-au mai trebuit Henriettei încă vreo cîteva minute pînă cînd a putut vorbi. Aproape amuțise și-i vedeam mîinile tremurînd. În cele din urmă-i dă drumu’.

— Purtam o pălărie de astrahan – spune c-un tremur în glas – o tocă, dar probabil că n-ai de unde să știi ce-i aia. Eram îmbrăcată și c-un mantou elegant de astrahan, iar dedesubt purtam un taior negru cu o bluză de mătase albă. Aveam ciorapi bej, pantofi negri de lac cu tocuri franțuzești și catarame de argint și mănuși trei sferturi din velur negru.

— Și trebuie să fi fast foarte elegantă, după, descriere, îi zic. Îmi pare rău că nu te-am văzut; sînt sigur c-arătai grandios – și cum era cu chiloții?

O privesc cu toată seriozitatea, ea ridică ochii și privirile noastre se-ncrucișează. Ea roșește și coboară obloanele. Apoi întinde bărbia și spune:

— Erau de culoarea vert-nil – dar n-ai de unde să știi cum se scrie corect.

— Ce vorbești! replic. Află că știu. Am mai cunoscut și alte muieri care obișnuiau să poarte chiloți vert-nil, numa’ că nu făceau din asta nici un secret.

Apăs pe butonu’ soneriei și după un minut își face apariția un copoi. Henrietta-și închipuie c-am terminat cu ea, se ridică, își ia poșeta și se-ntoarce spre ușă, cînd încep să vorbesc.

— Du-o pe doamna Aymes la fișier și vezi să i se ia amprentele, zic.