noi doi puțin, n-o să trăim toată viața nas în nas, pînă la urmă o să ajungi la concluzia că nasul meu nu mai e chiar atît de frumos și o să începi, cu mine la braț, să întorci capul după alte nasuri…”

Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund că… Ei bine, ce anume? Ieșirea în lume pentru doi îndrăgostiți poate să nu însemne nimic, dar alteori… Ei, alteori ce? Alteori faptul că unul vrea s-o ia pe o stradă și celălalt pe alta poate să însemne pentru cel care e legat mai mult că își dă singur foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta cînd mă părăsise. Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire prima mea ieșire „în lume” cu Matilda, a doua zi după căsătorie, și încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur și simplu Matilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea să reacționeze Suzy? Iată temerea! Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întîmple odată, și dacă e să nu fie bine, ce poți face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cîndva în acest sens unei vecine, care se mira că după atîta muncă ea tot odihnită și senină arăta; dacă tot trebuie să muncești, zisese ea, fă-o cu plăcere). Așadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.

Ieșirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deși știam, nu eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni oareșicare. Era ca și cînd aș fi pretins ca un grup al meu, în care aș fi invitat-o pe Nineta, pe Căprioara post-mortem (existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de dovleci de pildă, care nimerind întîmplător în grupul meu i-ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversități, de astă dată imaginare și imposibile, să fie deci acest grup considerat de Suzy cu totul anodin, adică toți să se poarte cu ea foarte delicat și prevenitor, vai, dumneavoastră sînteți prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare om, despre care se va vorbi cîndva. El a fost, da, ei! nedreptățit! dar are viitorul înainte! mulți au fost reprimiți în vechile lor funcții! Va fi și el reprimit la Universitate… Nu eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sînt amorfe și într-adevăr nu urmăresc decît să se distreze, să danseze dacă zăpada și schiul nu le-au stors toate forțele, și apoi să se culce în cabană și să se acupleze în neștire într-un dormitor comun și sordid; iar a doua zi, cu forțe proaspete, să asalteze trenurile cu schiurile lor incomode în spate și să se întoarcă la timp în orașele lor, să atace o nouă săptămînă de existență și de muncă. Da, înainte ca șocul să se fi produs, eu îl presimțeam, alegînd, pentru seninătatea mea, varianta obișnuitului.

Capitolul VII

Nu-mi cumpărai schiuri noi fiindcă n-aveam bani, și nici bocanci, îi făcui o vizită tatei și mă urcai în pod să văd în ce stare erau cele vechi. Erau destul de bune, nu se strîmbaseră prea tare, bocancii la fel, avusesem prudența săracului: cînd îi cumpărasem cu cincisprezece ani în urmă, îi luasem mai mari. O flanelă, ciorapi groși și un hanorac mi le aduse Suzy, n-o întrebai de unde, doar pantalonii și mănușile trebuii să le cumpăr de la un magazin sportiv.

Grupul nu era amorf, dar nici nu se străduia vreunul din ei să-i înveselească pe ceilalți cu orice preț. Vezi? parcă îmi spunea Suzy urmărindu-mă cu privirea, în timp ce trenul cobora cu viteză podișul nostru transilvan, sînt oameni serioși, ce-ai crezut? Așa era! Cînd unul voia să spună o anecdotă, nu întrerupea pe un altul, iar dacă cineva era vesel, nu ținea cu tot dinadinsul să-și exprime gălăgios starea aceasta de spirit, era atent să vadă dacă toată lumea e dispusă să-l asculte, în lipsa unuia mai inteligent. Și era o plăcere să descoperi apoi că era realmente vesel și avea un humor modest (care face totdeauna plăcere) și o gîndire curgătoare, fără paraziții care apar adesea chiar la oamenii superiori: vulgaritate și libertinaj în vocabular, subînțelesuri triviale, erudiție de anecdote politice de o penibilă lipsă de gust… Eram vreo opt, însă vreo trei mai în vîrstă, fără neveste, care, desigur, nu-și mai puteau însoți în astfel de excursii grizonanții dar sportivii lor bărbați…

Există o știință de a fi prezent și cu ceilalți și cu ființa iubită. Nu toată lumea o are. Matilda n-o avea. În general se trece de partea celorlalți, ca și cînd ai vrea să dovedești, fără să ți se poată reproșa ceva, că nu-l iubești cine știe ce pe cel cu care ești, și, la rigoare… Această disponibilitate reală, adică inconștientă sau intenționată, a căpătat denumirea aproape scuzabilă de cochetărie… (la bărbați n-are un singur nume). Ce drăguță era Suzy! Cînd spunea cîte ceva avea aerul că o spune împreună cu mine și de aceea cînd se întîmpla ca unul dintre ei să i se adreseze, parcă ni se adresa la amîndoi, fără acele încercări ale celor prost-crescuți de a comunica cu iubita sau cu soția ta prin fir, să zic așa, direct, tentativă care a căpătat denumirea de flirt. Era oare grupul acesta format numai din oameni bine-crescuți sau foarte prieteni? Nici vorbă, greu de crezut, dar… Bineînțeles că Suzy era la fel de departe de a sugera grupului calitatea și adîncimea sentimentelor care ne țineau împreună (cealaltă extremă, a neștiinței de a fi cu ceilalți, să arăți cît de mult ești iubit!). Asta nu privea pe nimeni.

Cu vremea aveam noroc, cerul era total senin. „Să vedem, zise unul dintre ei, dacă o să avem noroc și cu celelalte”… „Să sperăm, i se răspunse, dacă nu, urcăm la cabană.” „Și dacă nici la cabană nu găsim locuri?” reluă altul ridicînd din sprîncene, parcă