Avea, și nu rar, asemeni răsturnări de umoare, pe care însă și le învingea singură, dacă nu încercam, chiar cu afecțiunea intensă care mă stăpînea cînd o vedeam astfel, s-o ajut să iasă din ele. „Am fost foarte bucuroasă cînd m-am gîndit să venim aici și să schiem, zise după cîteva clipe lungi de tăcere (și privirea ei se răsuci și rămase parcă hipnotizată spre greoiul masiv sălbatic care nu sugera prin nimic că ar fi fost vreodată călcat de cineva)… dar acum…” Nu zisei, ci gîndii: dar acum, ce? Nu mai voia? Ce i se întîmpla? Se îmbrăcase modest, aproape mohorît, un pulover maron, un pantalon albastru-închis, pantofi negri, iar pieptănătura liberă, ca altădată, îi acoperea jumătate din obraji, al căror ten parcă fără sînge se alterase și parcă îmbătrînise. I se mai întîmpla acest lucru, dar nu totdeauna avea și o stare de spirit care să însoțească sau să determine depresia fizică. În aceste clipe dragostea mea pentru ea se făcea dureroasă, aproape insuportabilă, și înțelegeam bine expresia atît de comună a celor care iubesc, cînd spun: aș fi făcut orice ca s-o văd fericită. Îmi șopti: „Du-te tu singur, iubitul meu, nu mi-e foame și n-aș vrea să te indispun nici pe tine și nici pe ceilalți cu…”

Mă întristai eu însumi: mai bine mi-ar fi spus să stau cu ea, sau în orice caz să nu mă duc nici eu, sau să coborîm mai tîrziu amîndoi… era devreme, orele șapte, pînă la unsprezece, cînd se închidea restaurantul, putea să-i treacă… „Bine!”, zisei și mă ridicai. „Stai! tresări, așa de repede ești gata să mă părăsești?” „Bine, stau”, îi răspunsei și mă reașezai pe pat. Se uita la mine lung, dar cu privirea într-o parte. Mi-era greu să-mi dau seama dacă era sub puterea unei obsesii, dacă gîndea cu intensitate, sau pur și simplu nu gîndea nimic, ci era doar prizoniera unei apăsate inerții psihice. Mă îngrijorai: nici o stare de spirit nu seamănă cu alta în felul de a se manifesta, cum nici o frunză dintr-un arbore nu se mișcă la fel sub influența vîntului, care nici ea nu e la fel, de la simpla adiere la furtună. Astfel de stagnări ale sufletului mai cunoscusem la Suzy, cea de-acum era însă cea mai mare. Parcă împietrise, aș fi zis chiar că nu mai respira: un om viu, dar oprit în adîncurile ființei… Observasem însă că dacă în astfel de clipe mîngîierile mele sau dorința de a afla ce era cu ea cădeau în gol, în schimb un cuvînt sau o inițiativă mai brutală o făceau să tresară ca sub un șoc și încetul cu încetul își revenea. Da, dar acel cuvînt sau acea inițiativă, dacă nu erau sincere, adică adevărate, nu aveau nici un efect. Dar cum puteai inventa cu ușurință așa ceva? Simulai nepăsarea. „Bine, repetai, atunci plec!” (la restaurant) și mă ridicai și o luai spre ușă. „Stai! tresări iarăși, și iarăși repetă: așa de repede ești gata să mă părăsești?” „Bine, stau”, îi răspunsei și mă reașezai pe pat. Parcă se trezi, expresia i se schimbă într-un fel, aș zice, spectaculos, cu buzele întredeschise trase îndelung aer în piept și expiră parcă uluită: cum putuse să stea atîtea minute sub o presiune și nu murise? „Dacă ar fi să mă sinucid, zise, cred că aș putea s-o fac oprindu-mi respirația. Știi, continuă ea cu mare însuflețire, negrii care erau vînați și duși în sclavie se sinucideau în felul ăsta în corabie, cînd își dădeau seama că niciodată nu vor mai fi oameni liberi. Nu oricine, probabil șefii războinici, care nu cunoscuseră pînă atunci ce înseamnă să fii captiv.” Are sau n-are legătură ceea ce spune ea acum cu starea din care tocmai a ieșit? „La telefon erai veselă”, zisei. „Da, și tu erai prea vesel și ți-ai permis să taci, m-ai lăsat suspendată în vid. Ai văzut? Ai văzut, iubitul meu?! Nu mai aveam aer!”

Îi verificasem însă explicațiile, n-aveau legătură cu mine, oricum, cu nimic din clipele anterioare. E drept că nici ea nu afirma clar acest lucru, îmi sugera numai, ca să mă descurajeze s-o „pisez”, cum îmi reproșase la un moment dat, fără însă ca eu să fi făcut-o vreodată. Înseamnă că un altul o făcuse înaintea mea, și atît de tare, încît căpătase convingerea că ăsta era un chin la care orice bărbat avea s-o supună toată viața. Era în firea oricărui bărbat această trăsătură, sau ea avea în firea ei ceva care îi determina s-o facă? Oricum, faptul că eu nici măcar nu încercasem nu însemna că într-o bună zi n-aveam să încep… Un blestem… Cert este că, evitînd această primejdie, Suzy nu vedea că în afară de ceea ce îmi povestise ea în prima noastră noapte de dragoste eu nu știam aproape nimic din viața ei, în timp ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri, smulse cu simulată indiferență… este imposibil să-ți închizi trecutul ca pe-un robinet, ți-l deschide ea distrăgîndu-ți atenția, simulînd cea mai curată dintre curiozități… Ar fi trebuit deci să respecte ceea ce îmi impusese mie, dar nu respecta, de pildă prinsese o distilată aversiune pentru Matilda. „Da, da, îmi spunea adesea cu un net dispreț, lasă că știu eu, și acum o mai iubești…” Sau: „…lasă tu asta, Silvia e un pretext, nu la fetiță ții…” Sau și mai rău din senin, foarte enervată: „Așa! lasă-mă în pace! du-te la Nineta, securista aia, ar putea, cu «relațiile» ei, să te ajute să te întorci la Universitate… Îți spun din experiență, prima dragoste nu se uită”, îmi lipea cu ocazia asta și o scamă pe suflet, să cred că nici ea n-a încetat să-l iubească pe primul bărbat pe care îl iubise… Totdeauna însă, la sfîrșit, surîsul ei, ironie și tandrețe, care nu înceta să mă fascineze, anula sarcasmul acestor ieșiri și aproape că începusem să doresc să se producă cît mai des… postura ei vulgară era de natură pur intelectuală, mima gelozia de acest tip, deși acest sentiment nu