chestia asta.” Pînă la vale merse alături de mine, dar tot așa, luînd-o adesea înainte și schiind ca la un concurs, trecînd printre bețe imaginare și foarte apropiate unele de altele, ceea ce o silea să facă răsuciri bruște de la dreapta la stînga. Jos ne oprirăm să ne odihnim cîteva minute, în timp ce valea se umplea de schiori. Unii aterizau spectaculos, alții însă (și aceștia erau cei mai caraghioși) se pomeneau surprinși de ceva și se vedea clar ce-o să li se întîmple: schiurile o luau vizibil înaintea picioarelor în timp ce schiorul încerca disperat să se redreseze; cădea aiurea, alunecînd apoi pe pîrtie pînă hăt departe. Surpriza era un dîmb care te sălta brusc în aer, mă trîntise și pe mine de cîteva ori. Cei experimentați, ca Suzy, îl treceau rămînînd cîteva clipe în zbor de pasăre, cu trupul înaintea schiurilor, care apoi, la atingerea pîrtiei, erau răsucite de schior într-o amețitoare cristiană. Un mic sentiment de admirație și invidie mă stăpînea privindu-i cum se adunau în vale unul după altul și se îndreptau apoi spre telescaune, cu acea mișcare de eleganță pe care mersul pe schi ți-o impune chiar dacă pe pămînt ferm n-o ai (schiorii pasionați o capătă cu timpul și în mersul obișnuit).

Revenirăm în deal. „Cum era înainte fără telescaune?”, o întrebai pe Suzy. „Era istovitor, zise. Făceai cel puțin o oră pînă sus. Eu mă opream la jumătatea pîrtiei, fiindcă urcușul e mult mai greu în a doua jumătate. Alții însă mergeau pînă jos, mai hoinăreau pe acolo, se întorceau pe urmă gîfîind și mai coborau o dată, cel mult de două ori, mai mult nu făcea nimeni. E adevărat, rîse ea, că ăla era adevăratul schi, fără întoarceri mecanizate, unii, cum ți-am spus, rătăceau aiurea prin cotloanele muntelui, se mai prăbușeau prin gropi, își mai rupeau cîte-un picior, îi mai mîncau lupii…” „Chiar?” „Daaa! făcu Suzy mereu veselă, muntele e mai primejdios decît marea, poți să te rătăcești, te poate prinde din senin o furtună… Pe mine m-a prins odată una la Poiana Stînei, uite-așa, dragă, mă trăsnea în cap, vedeam cu ochii mei unda fulgerului cum mi se încolăcea printre picioare ca un șarpe de foc… Dar nu m-am speriat. Gata, Suzy! rîdeam, s-a zis cu tine… Un grup, continuă ea în timp ce schiurile ne fîșîiau ușor la vale, s-a rătăcit tot așa, din pricina furtunii… I-a atacat o haită hămesită (așa sînt ei, atacă numai în haite și numai cînd sînt foarte flămînzi)… I-au mîncat, afară de unul, care a reușit să se urce într-un copac… Nevastă-sa era cu el, dar rămăsese jos, și el a văzut și a auzit de-acolo din copac totul. L-au găsit forestierii a doua zi dimineața, albit complet și cu ochii holbați… înnebunise! Și ce era acolo, continuă Suzy mirată, un loc obișnuit de munte, o simplă potecă, la vreo cincizeci de metri de drumul de coborîre normal de care se rătăciseră, și-i apucase seara bîjbîind după el prin ploaie și ceață. Știi, aicea sus nu e ca la noi, cînd vine furtuna cu viscol sau cu ploaie nu se mai vede nimic, fiindcă norii se prăbușesc… De-aia și fulgerele ți se încolăcesc pe deasupra capului, hi, hi…”

Capitolul X

Cu acest chicotit vesel în urechi întorsei capul spre cer ca să fac brusc descoperirea că poți trăi adesea instantaneu exact ceea ce ți se povestește că li s-a întîmplat altora cîndva. „Suzy, zisei, ia uită-te!” Eram în vale, în a treia tură, și soarele era orbitor. Dar de dincolo de munți începuse să urce spre el cu viteză, trimițînd înainte coloane parcă înnebunite de nori albi, o masă neagră, înfricoșătoare. Ai fi zis că era chiar muntele împins din adîncuri spre cer de o enormă erupție. „O! făcu Suzy cu ochii holbați de încîntare, așa ceva n-am mai văzut…”

Palele albicioase acoperiră soarele și cerul deveni mat. Apoi undeva sus se întunecă, lăsînd jos parcă prizonieră lumina care acoperise toată ziua muntele. „E sus de tot, zise Suzy contemplînd bivolul geologic care ne uluise și care într-adevăr continua să urce, putem să mai schiem… vezi, zise, așa se strică vremea aici sus, nici nu bagi de seamă, dar nu trebuie să te sperii, așa fac ei pe grozavii, norii-ăștia…”

Avea dreptate, nimeni nu se grăbea să prindă telescaunele, iar de sus schiorii continuau să vie în vîrtej ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Urcarăm și noi printre ultimii… Cînd ajunserăm la cotă cerul era acum așa cum trebuia să fie, plumburiu, de iarnă. Aerul însă cel dinainte, liniștit, puțin albicios, reflexul zăpezii… „Victoraș, ultimul tur”, zise Suzy. O urmai, dar pe la jumătatea pîrtiei simții cum ace fine de gheață încep să-mi înțepe obrajii. Suzy schia înaintea mea, ca în primele clipe de dimineață, cînd o văzusem luîndu-și viteză împingînd schiurile lateral. O strigai. „Ei!”, îmi răspunse. „Ne întoarcem, a început să bată vîntul.” „Ei și? E plăcut, nu-ți fie frică, ne întoarcem…” Coborînd însă în vale, avui net senzația că am dat amîndoi peste borta vîntului. Sufla foarte tare și acele de gheață se transformară în fulgi mari, care mă orbeau. Se făcu întuneric de seară și la doi pași silueta iubitei mele îmi părea fantomatică. Auzii un chicotit pe care furtuna mi-l aduse în urechi ca o părere. Apoi glasul ei: „Victoraș, încotro o iei?” „Spre scaune”, strigai. „Nu într-acolo, vino mai aproape, ține-te după mine.”

Da, dar după părerea mea încotro mergea ea era complet anapoda, încît protestai. „Stai pe loc, oprește-te odată, vrei să ne rătăcim?” Ea se opri și ne apropiarăm chipurile biciuite de violenta ninsoare. „Nu ne rătăcim, zise, avem timp destul, urcăm mereu și ajungem sus în mod sigur. Nu trebuie să coborîm și nici să mergem de-a lungul pantei.” „Dar nu luăm scaunele?”, zisei. „Bineînțeles, dacă le găsim, dar nu mai știu nici eu acum încotro sînt, m-ai derutat cu strigătele tale. Stai așa, nu mai vorbi!” Apoi deodată: „Țin-te după mine, dar în tăcere