că instinctele mi se trezeau din amorțeala fericirii. Iubita mea era în impas. Înaintam toți trei în tăcere, la distanță mare unii de alții, singuri acum pe povîrnișurile pline de zăpadă. Ea se poticnea și își smulgea cu greu picioarele din micile gropi, dar avea mișcări chibzuite și aplicate și înainta cu o anume siguranță a dezorientării, care mă înduioșa.

Cînd ajunserăm la cota 1400, unde era cabina, înserarea se terminase. Ea trase ușa telefericului și intrarăm în cabina luminată de un bec puternic. Era goală. Probabil că era ultima coborîre. Rezemai schiurile într-un colț și îmi scuturai bocancii de zăpadă. Nimeni nu-mi imită acest gest firesc. Suzy însă rosti deodată, cu un glas nefiresc: „Faceți cunoștință: domnul Petrini, domnul Pencea…” Falsul salvamontist nu schiță însă nici un gest care să dea de înțeles că trebuie să ne strîngem mîinile. „Doamna, zise el atunci, a uitat să mai adauge ceva.” „Soțul meu!”, zise doamna.

Care soț?!

Pe această clipă cabina se puse în mișcare și șocul plecării nu-mi mai lăsă nici o îndoială: nu eu eram soțul. Individul se apropie de Suzy și o lovi năprasnic; ea căzu cu un astfel de strigăt încît înlemnii. Nu era un strigăt chiar proaspăt, ci de groază veche și disperare, sfîșietor, zăceau în el nenumărate altele și fără speranță, nimeni n-o putea salva. O viclenie liniștită stăpîni în clipa aceea instinctele mele alarmate încă din timpul mersului. Mă repezii cu o lipsă de vlagă simulată, să-i aflu individului forța reală, și mă angajai într-o încăierare neconvinsă. El mă plesni îndesat și mă aruncă în celălalt colț al cabinei, în care mă prăbușii și de unde, gîndind că zdrahonul, a cărui putere era de temut, trebuia înșelat, nu mă mai ridicai… El o ridică în schimb pe Suzy apucînd-o de guler și îi scrîșni: „Închină-te, ți-a sunat ceasul! Dumnezeu e de partea mea, am toate semnele…” („E bigot, gîndii, vrea s-o omoare cu aprobarea lui Dumnezeu!”) În acest timp cabina aluneca încet peste prăpăstii și simțeam căderea ei lină în stomac, ca un leșin…

Nici amenințarea lui nu-mi părea proaspătă, încît continuai să rămîn întins, să urmăresc scena. El îi explica foarte liniștit că totul i-a venit fără să dorească, a fost anunțat de plecarea ei la Sinaia cu un tip cu care trăiește de mult („nu știam că trăiești de mult cu un tip, poate dacă mi-o spuneai tu singură de la început m-aș fi resemnat, dar cînd am auzit că o să te duci cu el la cota 2000, unde ai fost de-atîtea ori cu mine, și o să tragi la același hotel și o să chicotești pe pîrtie cum ai chicotit și cu mine…”). Atunci și-a dat seama că astea sînt semne… Nu era sigur, dar asta, faptul că ne-a prins pe amîndoi în flagrant delict, nu e un semn? Și ne-a prins aici în cabină, fără martori… O să ne arunce pe amîndoi în prăpastie… În clipa aceea un uruit și o pală de aer înghețat năvăli în cabină. Ea scoase un țipăt, de astă dată adevărat: „Victoraș, vrea să mă omoare”. Atunci sării. Suzy era pe marginea deschisă și trăgea, ai fi zis, de sine cu disperarea morții. Încă puțin și ar fi fost aruncată… Îl lovii la gît, unde orice putere cedează, fulgerător, de trei ori la rînd și într-adevăr se înmuie (poate și pentru că mă ignorase, luase drept bună nevolnicia mea) și o lăsă pe Suzy din marile lui labe. Se îneca. Horcăi: „Bine, o să te arunc pe tine întîi…” Trecui pe lîngă aceleași clipe rele ca și Suzy, mă copleșea cu masa grea a corpului și mă aduse și pe mine pînă aproape de buza cabinei, unde însă întreaga mea ființă se revoltă (dacă ar fi reușit, izbindu-mă de stînci și murind, n-aș fi simțit nimic, atît de tare incendiase această revoltă atomii cei mai leneși și mai inactivi ai ființei mele) …reușii să mă smulg și mă repezii eu în el. Se clătină, dar abia se clinti. Mă repezii iarăși, dar îl lovii, nu-l mai împinsei, tot în gît, în același loc, și abia după aceea îl rostogolii în noaptea muntelui, cu speranța care îmi licări chiar atunci în conștiință că o să se agațe într-un brad și n-o să moară, sau o să cadă adînc în zăpadă și să scape astfel… Iar dacă o să-l mănînce lupii, cu atît mai bine, pe mulți turiști îi mănîncă din cine știe ce pricini, lupii, mai gîndii eu cu stranie veselie, ca de o glumă atît de reușită, încît nu-mi dădui seama cît îmi era de rău…

Mă întinsei lat pe podea. Gîfîiam foarte tare, inima îmi intra parcă în gît, mă sufocam… Dar nu plesnii, cum credeam, îmi revenii și sării în picioare. Era și timpul, cabina ajunsese la stația ei, jos în oraș… Suzy nu mergea prea drept, dar o apucasem strîns de umeri… „Ah! strigai după ce ieșirăm din cabină, schiurile… am uitat schiurile…” „Lasă-le!”, șopti ea și fui gata s-o ascult, ca totdeauna cînd ea spunea cu hotărîre ceva. „Nu, zisei, nici vorbă!” Și mă întorsei apoi din drum: „Frumoasă ieșire în lume! Foarte sportivă! Da, foarte bine organizată, continuai sarcastic, cu un grup care a avut grijă de noi nevoie mare… De ce, repetai ca și cînd aș mai fi exprimat această idee, de ce nu mi-ai spus că ești măritată?” „De frică!” „Frică de ce?” „Ai fi vrut să afli amănunte, să mă ajuți, și el ar fi aflat că sîntem împreună și scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci aiurea, cu aceleași consecințe, cînd mă îndrăgostisem de tine și nu voiam să te pierd…”

Orașul mișuna de lume, și cerul înstelat, fără lună, adusese ger puternic, zăpada scîrțîia sub tălpi. Mă liniștisem cu totul, violența întîmplării fatale era încă departe de mine. Răspunsul ei era complet și total, încifrat însă într-o enigmă, pe care nu simțeam dorința s-o dezleg. Romeo, după ce ucide, spune doar atît: „Sînt jucăria soartei”… „Nu, gîndeam cu tărie,