Pe urmă mașina a început să se construiască pe sine! În fond, și asta era logic: o informație complexă trebuie și prelucrată de niște circuite mai complexe decât blocurile standard TVM-12.

Volumul meu de muncă a crescut. Automatul de imprimare bătea codurile și numerele celulelor logice și indica unde și cum trebuie ele introduse. La început mașina era satisfăcută de celulele tip. Eu le montam pe un panou suplimentar.

(Abia acum am început să înțeleg că atunci am comis în munca mea — dacă ar fi să judecăm de pe poziții academice — o mare greșeală metodologică. Ar fi trebuit să mă opun și să analizez ce circuite și ce logică își construiește pentru el complexul meu format din traductori-cristalobloc-TVM-12 cu memoria întărită. Și numai după ce aș fi lămurit toate astea trebuia să merg mai departe… Dar mașina, care se construiește pe sine, fără un program dat, reprezintă o temă pentru o disertație senzațională! Dacă aș prezenta-o cum trebuie, s-ar putea să mi-o considere și ca teză de doctorat.

Dar mă rodea curiozitatea. În mod evident complexul avea tendință să se dezvolte. Dar de ce? De ce? Ca să-l înțeleagă pe om? Nu s-ar părea. Deocamdată mașina era, evident, mulțumită că eu îi înțeleg și-i îndeplinesc sârguincios cerințele… Oamenii construiesc mașini pentru a-și atinge scopurile lor. Dar ce scopuri poate avea o mașină? Poate că nu era vorba de un țel, ci de un amărât „instinct de acumulare” primar, care, începând de la o anumită complexitate, este propriu tuturor sistemelor, fie că e vorba de un vierme sau de o mașină electronică? Și până la ce limite ale dezvoltării va ajunge complexul?

Ei bine, tocmai atunci am scăpat hățurile din mână… Și nu știu nici până astăzi dacă am făcut bine sau rău…)

Pe la mijlocul lunii martie mașina — însușindu-și probabil cu ajutorul „coifului lui Monomah” informațiile despre ultimele realizări ale electronicii — a început să pretindă criotroni, tranzistori speciali, circuite imprimate, micromatrice… Nu mai îmi ardea de analize. Alergam prin institut și prin tot orașul, trăgeam sfori, mă țineam de intrigi, lingușeam și procuram cum puteam aceste noutăți „la modă”.

Și totul a fost de pomană! După o lună mașina și-a pierdut gustul pentru electronică și… „s-a pasionat” de chimie.

La drept vorbind, nici asta nu era ceva neașteptat. Mașina a ales cea mai bună metodă pentru a se construi pe sine. Chimia este calea naturii. Natura n-a avut la dispoziție nici ciocane de lipit, nici macarale, nici aparate de sudură, nici motoare, nici măcar o lopată. Ea amesteca pur și simplu soluțiile, le încălzea și le răcea, le lumina, le evapora… și așa a apărut tot ce e viu pe pământ.

În comportamentul mașinii totul era consecvent și logic! Până și dorințele ei ca eu să-mi pun „coiful lui Monomah” — și cu cât trecea timpul, ea îmi cerea acest lucru tot mai des — erau și ele străvezii. Decât să prelucreze informația brută, provenită de la traductorii video, audio și de altă natură, prefera să utilizeze pe cea prelucrată de mine. În știință mulți procedează așa.

Dar — dumnezeule! — câte nu-mi cerea! De la apă distilată la trimetildiftorparaamintetraclorfenil— sulfat de natriu și până la benzină marca „Galoșul”! Și de ce instalații tehnologice complicate n-a trebuit să asamblez!

Laboratorul se transforma, văzând cu ochii, într-o peșteră de alchimist din evul mediu. Se umpluse de butelii, baloane cu două gâturi, autoclave, cazane de distilare, pe care eu le uneam prin furtunuri, tuburi de sticlă, cabluri. Stocul de reactivi și sticlărie s-a epuizat repede. Încă din prima săptămână am fost nevoit să procur mereu noi stocuri.

Mirosul de colofoniu și izolație încinsă — mirosuri nobile, care dezmiardă nările unui electrician — au fost izgonite de miasmele acizilor, amoniacului, oțetului și a dracu mai știe ce substanțe. Umblam ca un nebun prin această junglă chimică. În cazane și furtunuri se auzeau bolboroseli, plescăituri, un fâșâit continuu. În butelii și baloane amestecurile se umflau, formând bășici, fermentau, își schimbau culoarea; pe fundul lor se formau niște reziduuri, se dizolvau și formau din nou bulgări gelatinoși care pulsau, gheme de fire cenușii care se mișcau. Eu adăugam reactivi, turnând mereu, pe baza cererilor mașinii și nu mai înțelegeam nimic…

Apoi, dintr-odată, mașina a țăcănit o comandă pentru încă patru automate de înregistrare. M-am înviorat. Deci, mașina nu se interesează numai de chimie! Imediat m-am pus pe treabă, am procurat cele cerute, le-am montat… și ea a pornit!

(Probabil că atunci am realizat acel „selector al informației” al lui Ashby, sau ceva apropiat de el… De fapt, naiba știe ce! Adevărul e că m-am încurcat definitiv.)

Acum în laborator era un zgomot ca într-un birou de dactilografiere. Automatele imprimau șiruri lungi de cifre. Benzile de hârtie cu coloane de cifre ieșeau mereu din Orificiile dreptunghiulare, ca dintr-un corn al abundenței. Eu înfășuram benzile pe role, alegeam cifrele, separate prin rânduri albe, le traduceam în cuvinte, alcătuiam fraze.

Am obținut astfel niște „adevăruri” stranii, misterioase. De exemplu: „… douăzeci și șase de copeici, ca de la Berdicev” suna una dintre primele propozițiuni. Ce era asta: fapt, gând, aluzie? Sau alta: „Arăta ca o rană vindecată”. Ce sens avea? Era doar o jalnică imitație? Sau, poate, o imagine, la care poeții zilelor noastre n-au ajuns încă?

M-am apucat să descifrez o altă bandă: „Gingășia sufletelor, aranjată în seria lui Taylor, în limitele dintre zero și infinit, se leagă într-o funcție biarmonică”. Excelent spus, nu?

Și așa mereu, fie fragmente de neînțeles, fie niște producții parcă de „schizofrenic”. Mă pregătisem să duc câteva benzi celor care se ocupau cu lingvistica matematică. Îmi ziceam că poate o să se descurce ei. Dar m-am răzgândit. Mi-a fost frică de scandal. O informație inteligibilă emitea doar primul automat: „De adăugat cutare reactivi în baloanele nr. 1, nr. 3 și nr. 7”. „De scăzut cu 5 volți tensiunea electrozilor, începând cu nr. 34 și până la nr. 123” etc. etc. Mașina nu uita „să se alimenteze”, înseamnă că „nu-și pierduse