Mai chinuitor decât orice e conștiința faptului că nu poți face absolut nimic. Și înainte vreme, în cadrul experiențelor mele, apăreau lucruri de neînțeles. Dar, la urma urmei, se putea repeta cu minuțiozitate experiența. Dacă efectul nefast a dispărut, cu atât mai bine, dacă nu puteam cerceta cauza. Dar aici, nu aveam posibilitatea nici să refac experiența, nici să dau înapoi. Până și în visele mele nu mai vedeam nimic altceva în afara unor șerpi albi care se târau cu solzii lor de cifre. Făceam eforturi disperate de a înțelege ce vrea să comunice mașina.

Nu mai știam ce să fac cu rolele de benzi imprimate. La noi în institut benzile sunt utilizate în două feluri: cele pe care sunt întipărite soluțiile unor probleme noi se predau la arhivă, iar pe celelalte salariații le duc acasă și le întrebuințează ca hârtie igienică, ceea ce, de altfel, este un obicei foarte practic. Rolele mele ar fi ajuns pentru toate toaletele din cartierul academicienilor.

…Și când, într-o frumoasă dimineață de aprilie (după o noapte de nesomn petrecută în laborator pentru a îndeplini toate capriciile mașinii care îmi cerea să torn, să adaug, să reglez…), automatul nr. 3 a emis în cifre fraza: „Striptease streptocidic cu freamăt de streptococi”, am înțeles că nu trebuie să merg mai departe pe calea aceasta.

Am dus toate rolele într-o poieniță din parc, le-am făcut ferfeniță (se pare că în același timp bombăneam întruna, plin de satisfacție: „Streptocid, hai?! Berdicev?! Gingășia sufletelor?! Rană vindecată…” nu-mi mai amintesc cu precizie) și le-am dat foc. Ședeam lângă foc, mă încălzeam, fumam și-mi dădeam seama că experiența a eșuat. Și nu pentru că n-am obținut nimic, ci pentru că a ieșit un „ghiveci”…

Odinioară eu cu Valerka Ivanov, ca să ne amuzăm, am topit într-un cuptor cu vid „o amestecătură de metale și semiconductori” din toate materialele ce le-am avut atunci la îndemână. Am obținut un lingou de un colorit încântător. L-am spart în bucăți, ca să-l putem examina. În fiecare fărâmă a blocului se puteau constata toate însușirile unui corp solid, dar erau instabile, nesigure, imposibil de reprodus. Am aruncat „amestecătura” în lada cu gunoi.

Aici era cam aceeași situație. Țelul unei soluții științifice este ca, dintr-un conglomerat de însușiri și efecte dintr-o substanță, din natură, dintr-un sistem, din orice, să scoată la iveală ceea ce este util, suprimând restul. În cazul de față lucrul acesta nu a reușit. Mașina n-ajunsese să înțeleagă informația furnizată de mine… M-am îndreptat spre laborator ca să întrerup curentul electric…

Pe coridor mi-a sărit în ochi rezervorul — un vas admirabil, din teflon transparent, având 2 m lungime, 1,5 m lățime și 1,2 m adâncime. L-am achiziționat, tot în decembrie, cu gândul de a folosi teflonul la confecționarea diferitelor accesorii. Și acest rezervor m-a împins spre un ultim gând, absolut barbar. Am scos pe coridor toate dispozitivele automate de înregistrat și în locul lor am instalat rezervorul. Am tras până la el cablurile și firele de la mașină, capetele țevilor, segmentele de furtun, am turnat resturile de reactivi, am acoperit cu apă acest amestec urât mirositor și m-am adresat mașinii, ținându-i următorul discurs:

— Destul cu cifrele! Lumea nu poate fi exprimată prin sistemul binar, e clar? Și chiar dacă s-ar putea, ce rost ar avea? Ia încearcă și altfel: în imagini, în ceva material — lua-te-ar dracu!

Am încuiat laboratorul și am plecat, ferm hotărât să mă odihnesc ca să-mi vin în fire. În ultima săptămână, pur și simplu, n-am mai putut dormi noaptea.

…Au urmat zece zile bune, frumoase, liniștite, și bine orânduite. Dormeam mult, făceam gimnastică de dimineață, un duș, apoi plecam cu Lena, pe motocicletă, afară din oraș. Ne duceam la cinematograf, hoinăream pe străzi, ne sărutam. „Ei, ce mai fac circuitele noastre? mă întreba ea. Nu s-au ars încă?” îi răspundeam monosilabic și schimbam vorba. „N-am treabă cu nici un fel de circuite, mașini, experiențe! îmi spuneam în sinea mea. Nu vreau ca într-o bună zi să fiu scos din laborator foarte vesel și într-o cămașă cu mâneci peste măsură de lungi!”

Dar pe dinăuntru mă rodea totuși ceva. Am lăsat totul baltă și am fugit. Dar ce se petrece acum acolo? Ce s-a întâmplat? (Judecam toate ca și cum ar aparține de-acum trecutului.) Se pare că, cu ajutorul informației întâmplătoare, am provocat în cadrul complexului un proces de sinteză. Dar ce fel de sinteză o fi asta, atât de aiurită? Și sinteza cui?”

Capitolul 3

Ospătarul înfășură sticla într-un șervet și o destupă. Sala se umplu de urlete și fum; dincolo de fum, sub tavan, se întrezărea un chip nebărbierit și un turban verde.

— Ce-i asta?

— E… gin!

— Bine, dar eu am comandat șampanie! Te rog să-mi aduci condica de reclamații.

Dintr-o poveste contemporană

„… Omul venea spre mine pe cărarea asfaltată. În spatele lui se întrezăreau copacii verzi și coloanele albe ale vechii clădiri a institutului. În parc totul era neschimbat. Eu mă duceam la casierie să-mi ridic chenzina. Omul mergea legănându-se ușor și dând din mâini. Nu s-ar fi putut spune că șchiopăta, ci doar că pășea cu piciorul drept mai cu grijă decât cu cel stâng. Amănuntul mi-a sărit în ochi în mod deosebit. Vântul îi fâlfâia poalele impermeabilului, îi flutura părul roșcat.

Din prima clipă m-am întrebat, unde l-am mai văzut pe acest om?

Pe măsură ce ne apropiam unul de altul, îi distingeam fruntea teșită cu început de chelie, arcadele sprâncenelor proeminente, obrajii supți acoperiți cu o barbă roșcată, nerasă de vreo săptămână, nasul gros, buzele strânse cu aroganță, pleoapele lăsate, plictisit… Nu, noi ne-am mai văzut cu siguranță. E imposibil să uiți această fizionomie plină de sfidare și maxilarul — dumnezeule! — o asemenea falcă s-o porți doar în zilele de sărbătoare.

Apoi m-am întrebat dacă să-l salut sau să trec indiferent pe lângă el.

Deodată totul din jur a încetat să mai existe pentru mine. M-am poticnit pe asfaltul neted și m-am oprit în loc. În întâmpinarea mea veneam eu însumi.

Omul