— Salutare! spuse.

— Sa-salut… Din haosul care mi s-a făcut fulgerător în cap a țâșnit o idee salvatoare. Sunteți de la studioul cinematografic?

— Studioul cinematografic?! Recunosc această încredere de sine (care mă caracterizează!) spuse el și buzele se destinseră într-un surâs. Nu, Valea, iubitule, deocamdată studiourile nu și-au planificat încă un film despre noi. Deși de acum încolo… cine știe?!

— Ia ascultă, pentru dumneata nu sunt Valea, ci Valentin Vasilievici Krivoșein! Orice impertinent…

Omul din fața mea zâmbi. Era limpede că accesul meu de furie îl amuza. Se vedea că e mai bine pregătit decât mine pentru această întâlnire și că se distrează dându-și seama de situația sa privilegiată.

— Și… vă rog, să binevoiți a-mi explica cine sunteți, de unde ați apărut în incinta institutului, în ce scop v-ați machiat și v-ați deghizat ca să semănați cu mine?!

— Binevoiesc, spuse el. Iată legitimația mea, dacă doriți, și el îmi arătă, într-adevăr, legitimația mea ponosită! Și am apărut, se înțelege, de la laborator.

— Ah, chiar așaaa? Într-o asemenea situație, important e să nu-ți pierzi simțul umorului. Îmi pare bine de cunoștință. Deci sunteți Valentin Vasilievici? De la laborator? Așa, așa… Da… M-da… Hm!

Și în clipa aceea mi-am dat seama că îl cred. Nu din cauza legitimației, bineînțeles. La noi cu legitimația nu poți să-l duci nici măcar pe portar. Mi-am dat seama de cicatricea de deasupra sprâncenei și alunița cafenie de pe obraz, pe care eu, când mă uit în oglindă, le văd în stânga, când în realitate trebuie să fie pe partea dreaptă a feței, de faptul că în însăși comportarea interlocutorului era ceva ce excludea ideea de farsă… M-a apucat groaza: Nu cumva m-am scrântit cu ocazia experiențelor? Măcar să nu vadă nimeni… Oare, dacă cineva s-ar uita încoace, m-ar vedea singur sau ar vedea că suntem doi?”

— Prin urmare, de la laborator? Am încercat să-l prind în vreun fel. Și atunci de ce vii dinspre vechea clădire?

— Am trecut pe la casierie. Știi, doar, că azi suntem în 22. El scoase din buzunar un teanc de hârtii de cinci ruble și începu să le împartă. Poftim, ia-ți partea ta.

Am luat mașinal banii și i-am numărat. Apoi brusc, m-am dumirit.

— Dar de ce numai jumătate? am spus.

— O, doamne! Dublura oftă semnificativ. Doar suntem doi acum!

(Un oftat semnificativ, accentuat special… Niciodată n-am să oftez în felul acesta. Mi-am dat seama că printr-un oftat poți umili. Și dicția lui — dacă se poate vorbi așa despre totala lipsă a dicțiunii! — oare eu tot așa scuip cuvintele de pe buze?).

„Am luat bani de la el, deci înseamnă că există, am raționat eu. Sau și asta este o eroare a simțurilor? La dracu, sunt cercetător și puțin îmi pasă de simțuri, până când n-am să înțeleg despre ce e vorba!”

— Prin urmare, dumneata susții că… ai apărut din laboratorul încuiat și sigilat?

— M-da, și el dădu din cap. Chiar din laborator. Din rezervor.

— Chiar din rezervor, mă rog dumi… Cum adică din rezervor?

— Uite așa, din rezervor. Măcar să-l fi prevăzut cu niște mânere. De-abia am reușit să ies din el.

— Ia ascultă, lasă astea! Doar n-ai de gând, în mod serios, să mă convingi că pe tine… adică pe mine… nu, totuși, pe tine te-a fabricat mașina?

Dublura oftă din nou în felul acela umilitor pentru mine.

— Simt că îți va trebui încă mult timp ca să te obișnuiești cu gândul că asta s-a întâmplat cu adevărat. Și doar ai avut ocazia să-ți dai seama. Ai fost de față când în baloane a apărut materie vie.

— Și ce-i cu asta?! Am văzut și cum apare mucegaiul în locurile umede. Dar asta încă nu înseamnă că am asistat la nașterea vieții… Bine, să admitem că în baloane s-a creat ceva viu… Deși nu pot să jur, pentru că nu sunt biolog. Dar ce legătură are asta cu tine?

— Cum adică ce legătură? Acum era rândul lui să se înfurie. Mă rog, după părerea ta, ce trebuia ea să creeze? Un vierme? Un cal? O caracatiță? Mașina a acumulat și a prelucrat informații despre tine. Te-a văzut pe tine, te-a auzit, te-a pipăit și te-a mirosit, a înregistrat biocurenții creierului tău, până i s-a făcut lehamite de tine! Și-acum, poftim! Din piese de motocicletă poți să asamblezi numai o motocicletă, în nici un caz un aspirator de praf.

— Hm… ei bine, să admitem. Da de unde ghete, costum, legitimație, impermeabil?

— Ei dracu! Dacă a reprodus un om, ce mare scofală e să facă și un impermeabil?

(Strălucirea victorioasă a ochilor, gesturile invariabile, intonația plină de aroganță… Oare și eu sunt atât de nesuferit când îmi simt superioritatea în vreo problemă?).

— Cum adică?

Am pipăit țesătura impermeabilului său. Mă trecură fiorii. Avea dreptate.

Unele lucruri nu ne intră în cap, așa, deodată. În orice caz, nu într-un cap ca al meu. Îmi aduc aminte, pe când eram student, am fost trimis ca însoțitor al unui delegat la festivalul tineretului, un tânăr vânător din tundra Taimirului. L-am plimbat prin Moscova. Tânărul acesta se uita imperturbabil și indiferent la sculpturile din bronz de la Expoziția realizărilor economiei naționale, la scările rulante ale metroului, la torentul de automobile. Despre clădirea cu mai multe etaje a Universității de Stat din Moscova a spus doar atât: „Din prăjini și piei de animale poți construi un adăpost mic, iar din piatră unul mare”… Dar iată că atunci când, în holul restaurantului „Nord”, unde am intrat să mâncăm ceva, s-a întâlnit nas în nas cu un urs alb împăiat, ținând în labele sale o tavă, a încremenit de uimire!

Ceva asemănător s-a petrecut cu mine. Impermeabilul dublurii semăna foarte mult cu al meu. Chiar și pata de cerneală se răsfăța exact în locul în care o făcusem, scuturându-mi într-una din zile stiloul. Dar țesătura era mai suplă și parcă grasă, nasturii nu erau prinși cu ață, ci se țineau pe niște excrescențe elastice. Țesătura nu avea cusături.

— Spune-mi, nu cumva e prins de tine? Îl poți scoate? Dublura se înfurie de-a binelea:

— Gata,