ajunge! Nu e neapărată nevoie să mă dezbraci, pe un vânt ca ăsta, doar ca să te convingi că eu sunt… tu! Poți să-ți explici totul și fără asta. Cicatricea de deasupra sprâncenei o am de la căzătura de pe cal, de pe vremea când tata mă învăța să călăresc! La piciorul drept am un ligament rupt la genunchi, de la un meci de fotbal din campionatul școlii! Ce să-ți mai amintesc? Că, pe vremea copilăriei, credeam pe ascuns în dumnezeu? Sau cum, în anul întâi la institut, mă grozăveam în fața colegilor de cameră că am cunoscut mai multe femei, deși, în realitate, mi-am pierdut fecioria abia în timp ce făceam practică, înainte de examenul de diplomă, la Taganrog?

(Afurisitul! Tocmai asta și-a găsit să-mi povestească…).

— M-da… Ei bine, să știi că dacă tu ești eu, atunci nu sunt de loc încântat de mine.

— Nici eu, bombăni el. Mă socoteam un om isteț… Deodată chipul lui se încordă. Pst, nu te întoarce!

În spatele meu se auziră pași:

— Vă salut, Valentin Vasilievici! se auzi vocea lui Harri Hilobok, docent, candidat, secretar și mare devorator de inimi.

N-am apucat să-i răspund. Dublura îi rânji cu toți dinții, înclinând capul:

— Bună ziua, Harri Haritonovici!

Și mângâiată de zâmbetul său pe lângă noi trecu o pereche. O fată cam plinuță, cu părul negru, ale cărei tocuri-cui răsunau energic pe asfalt, și Hilobok care căuta să-și potrivească pașii după cei ai fetei, țopăind pe lângă ea de parcă ar fi purtat o fustă strâmtă.

— … S-ar putea ca eu să nu te fi înțeles prea bine, Liudocika — zumzăia vocea lui baritonală — dar eu îmi expun considerentele din punctul de vedere al neînțelegerii…

— Harri are iarăși una nouă, constată dublura. Uite, vezi, până și Hilobok mă recunoaște, iar tu te îndoiești de mine. Hai acasă!

Numai prin totala mea zăpăceală se poate explica faptul că am pornit-o supus pe urmele lui către cartierul academicienilor.

Odată intrat în apartament, el se îndreptă imediat spre baie. Se auzi zgomotul apei curgând la duș, apoi el scoase capul pe ușă:

— Ei, exemplarul unu sau cum te-o mai fi chemând!.. Dacă vrei să te convingi că, în ceea ce mă privește, totul e în regulă, te rog poftește. Cu ocazia asta îmi săpunești și spatele.

L-am ascultat. Era, într-adevăr, un om viu. Și avea trupul meu. La drept vorbind, nu mă așteptam să văd la mine depuneri de grăsime atât de masive pe burtă și pe șolduri. Va trebui să fac mai des exerciții cu halterele!

În timp ce se spăla, eu umblam prin cameră, fumam și încercam să mă obișnuiesc cu cele întâmplate. Va să zică, mașina a creat un om. Mașina m-a reprodus pe mine… O, natură, oare e posibil să se întâmple una ca asta? Ideile absurde din evul mediu, despre „homunculus”… Părerea lui Wiener că informația înmagazinată în om poate fi „desfășurată” într-o succesiune de impulsuri, care să fie transmise la orice distanță, și apoi recompusă din nou într-un om, ca o imagine pe ecranul televizorului… Teoriile lui Ashby despre faptul că între activitatea creierului și a mașinii nu există o deosebire de principiu. Dar toate astea sunt de fapt discuții inteligente pentru exersarea și înviorarea creierului. Dar ia încearcă să realizezi ceva pe o asemenea bază?

Prin urmare, s-a făcut? Acolo, în dosul ușii, plescăie în apă și pufăie de plăcere nu Ivanov, Petrov, Sidorov — pe aceștia i-aș fi trimis cu plăcere undeva — ci „eu”… Dar acele role cu cifre? Înseamnă că am ars „propria-mi persoană transpusă pe hârtie”?!

Din combinațiile de cifre eu mă chinuiam să aleg adevăruri acceptabile, în timp ce mașina s-a vârât mai adânc. Ea acumula informația, o combina, și într-un fel și într-altul, o compara, selecta și amplifica ceea ce era necesar și, într-o anumită etapă de complexitate, a „scos la iveală” Viața!

Iar pe urmă mașina a dezvoltat-o până la nivelul omului. Dar de ce? Pentru ce? Doar eu n-am urmărit să obțin așa ceva!

Acum, când judec lucrurile cu luciditate, pot să-mi explic totul. Da, a rezultat exact ceea ce m-am zbătut să obțin! Am vrut ca mașina să-l înțeleagă pe om, dar nu atribuiam acestui cuvânt decât accepțiunea obișnuită, de fiecare zi. În viață se întâmplă cam așa: „Mă înțelegi, nu-i așa?” „Da. Desigur!” răspunde interlocutorul, și amândoi, mulțumiți unul de altul, își văd de treburi. Într-o discuție obișnuită toate acestea se petrec simplu. Dar în experiențele cu automate logice n-ar fi trebuit să confund atât de ușor înțelegerea cu acceptarea. De aceea (mai bine mai târziu, decât niciodată) merită să ne lămurim. Ce este înțelegerea?

Există înțelegerea practică (sau cu un scop bine determinat). Se introduce în mașină un program, ea îl înțelege și rezolvă corect problema. „Azorel, mușcă!” — și Azorel îl apucă bucuros pe trecător de pantaloni. „Hăis!” și boii o iau la dreapta. „Cea” — și o pornesc spre stânga. O astfel de înțelegere primitivă de tipul „hăis-cea” este accesibilă multor sisteme vii sau lipsite de viață. Ea se verifică prin atingerea țelului. Și cu cât sistemul este mai primitiv, cu atât mai simplu trebuie să fie țelul și cu atât mai amănunțită programarea problemei.

Dar există și o altă înțelegere: înțelegerea reciprocă, adică transmiterea totală a informației proprii, unui alt sistem. Și pentru a putea transmite totul, sistemul care-și însușește informația nu trebuie să fie, în nici un caz, mai simplu decât cel care o transmite… Eu nu i-am programat mașinii nici un țel. Am tot așteptat ca ea să termine să se autoconstruiască și să devină mai complexă. Dar ea nu mai termina. Și pe bună dreptate. „Scopul” ei devenise înțelegerea deplină a informației mele, și nu numai a celei verbale, („Scopul” mașinii este de asemenea o noțiune arbitrară, cu care iarăși nu trebuie cochetat. E simplu, sistemele informaționale se conduc după legi asemănătoare întrucâtva cu legile de bază ale termodinamicii. Și sistemul meu, „traductori-cristalobloc — TVM-12”, ar fi trebuit să ajungă într-un echilibru informațional cu mediul, după cum lingoul dintr-un cuptor trebuie să