amestecul de humor și abjecție care îl caracterizează. Și fiindcă sîntem admiratori ai lui Zola, care a scos afară mațele ființei umane, ca să depășim faza, să nu strîmbăm din nas, stăpîniți de un idealism puturos, în fața scenelor memorabile pe care le trăiesc semenii noștri…”

Matilda se uită la mine cu o privire rapidă și alarmată. „Retrag, parcă îmi spunea ea, invitația să te distrezi pe seama spuselor lui Petrică. Vrea să mă jignească, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărți din pricina cărora nu doarme și acum mă atacă.” „Petrică, îi zisei, dar poeziile tale sînt atît de pure, de idealiste…” Petrică primi elogiul, dar nu renunță. „Cîți oameni, continuă el, mai sînt impresionați de codul moral pe care puțini dintre noi îl mai ridică în fața abjecției? Humorul e suveran! Hohote de rîs se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul rîde cu noi, singurul supraviețuitor dintre îngeri. Sîntem singurul popor din lume care avem granița nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul că am fi diabolici, ci prin humorul nostru distructiv, demolator, al oricărei înălțări. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodată că o să pot rîde cu poftă cu un ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el însuși, uimitoarea sa aventură cu o gagică…”

§

…Dar chiar acum, în celula mea, nu mă pot stăpîni eu însumi, în fața perspectivei apropiate a morții, să nu rîd de povestirea pe care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de amănunte. Cunoaștem toți asemenea întîmplări scabroase și în același timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Rîd acum, cînd sînt detașat de tot (și această detașare îmi aduce în suflet, ca o scurtă zguduire, o suferință insuportabilă că n-o să mai pot trăi și n-o să mai mă pot bucura de viață, tocmai cînd îi redescopăr secretul, care e tocmai această detașare, secret pe care ea m-a făcut să-l pierd și să mă pierd) și cînd simt eu însumi, ca acel erou al lui Albert Camus, că e cu putință, în fața morții chiar dată de oameni, să cîștigi o tandră nepăsare față de lume… Dar atunci nu rîdeam, Petrică mi se părea bătrîn și uzat în stările lui contradictorii, de la umilință și adorație față de Matilda, la perorație sceptică și misogină, tot împotriva ei, din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie pînă atunci apăreau meschine în fața noii lui stări de spirit.

Ne-am băut cafeaua în biroul lui și conversația a urmat mai potolită pe tema celor două cărți, una de Camus, L’Étranger, și a doua, L’Existentialisme c’est un humanisme de Sartre, o broșură, un dialog cu un public dintr-o sală, cum aveam să aflu mai tîrziu, al acestui indignat om de litere și filozof francez care încerca încă de pe atunci, cu frica în oase, să se împace cu marxismul.

„Și unde stai dumneata, domnule Petrini?” mă întrebă ea la plecare, în timp ce își ținea cu tandrețe soțul de braț, care soț mă privea parcă de sus, nu știu de ce, ca și cînd ar fi obținut asupra mea o victorie. „În orice caz, doamnă, i-am răspuns, nu într-o casă așa de frumoasă ca a dumneavoastră.” „Și puteți fi vizitat?” N-am înțeles sau n-am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit și disprețuitor față de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut din capul locului absurd… Am uitat să-i răspund.

Capitolul VIII

Și totuși acest lucru absurd avu loc: într-o după-amiază, cam la o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea în ușă. „Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus soțul meu că te-a invitat la noi de cîteva ori și ne-ai refuzat, începu ea chiar din prag. E adevărat?!” mă interogă în timp ce îi țineam blana, cu care mă lăsă în mînă și intră în biroul meu cu pași fermi, ca și cînd ar mai fi fost pe la mine și era familiarizată cu casa. Se așeză chiar pe scaunul meu și își ridică fruntea să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumoșii ei ochi verzi neclintiți și amețitori.

Uitai să-i răspund, prins de o tulburare care mă indigna și din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar glasul îmi pierise. Și totuși în același timp, în forul meu interior, eram stăpîn pe mine, deși îmi dădeam seama că sînt paralizat. Simțeam în clipele acelea, într-un mod aproape fizic, diferența de vîrstă dintre noi (ea mergea, după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă apropiam de douăzeci și cinci), o astfel de cucoană era pentru mine bătrînă și în mod straniu bariera celor cinci-șase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mîinile ei cu palmele mari și corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpînea că această vizită n-avea nici un rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorîtă, fără să-mi pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare. Ei și? „Să nu spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul”, reluă ea și izbucni într-un hohot de rîs de o sinceritate cuceritoare. Părea să spună că știe că sînt tulburat și că de aceea nu pot vorbi și se uită deodată la mine cu o intensă afecțiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea. Da, iată, afecțiunea, sentimentele pot sări ușor barierele dacă oamenii nu-și poartă sufletul într-o carapace. Știam că și eu o aveam pe-a mea și desigur tulburarea venea de-acolo că această femeie voia s-o ridice. Sinceritatea rîsului ei și afecțiunea cu care mă privi mă îmblînziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intenție, ci din pură simpatie.