Dorina ar fi voit să meargă și ea, dar Riri și Vladimir îi luară înainte.

— Dar explicați-ne și nouă cum e jocul ăsta nou! vorbi Liza, enervată.

— O să-nțelegi numaidecît, spuse Dorina sfios. Știi, e un fel de cursă prin pădure… Dar nu trebuie să-ți fie frică, și trebuie să nu te împiedici, să cazi. Altminteri trece minutul…

Rămăsese cu ochii duși după grupul celor trei, plecați să însemne copacul.

Cel dintîi, începînd jocul, fugi Vladimir. Luase gajul Dorinei, o batistă legată cu un șnur de mărțișor. Alerga cu emoție, făcînd salturi mari, ferindu-se de buturugi. Zări copacul de departe. Acolo, în scorbura trunchiului, se aflau gajul lui și bricheta lui Andronic. Vladimir aprinse bricheta, schimbă gajurile și o luă la goană înapoi, pe alt drum. Auzise semnalul lui Stere.

— Al doilea!

Numai dacă ar ține aprinsă bricheta pînă ce ajunge Dorina, gîndi Vladimir. Întoarse capul. Printre copaci se zărea bluza albă a fetei.

— Vladimir! strigă Dorina. Nu te depărta prea mult, că mi-e frică!

— Pierd gajul! se scuză Vladimir.

Dorina căută copacul cu lumina aprinsă. Nu se vedea nimic. Dacă a bătut vîntul și s-a stins?… Alergă și mai tare, cu palma strînsă pe sîni. Cîte secunde or fi trecut? Privea neliniștită înaintea ei. Nu cumva am rătăcit drumul? Deodată recunoscu copacul. Se vedea bucata mare de hîrtie, pe care o pusese Andronic ca semn. Apropiindu-se, Dorina zări în scorbură luminița tremurătoare a brichetei. O luă în mînă cu emoție. O stinse, apoi o păstră cîteva secunde în palmă, fără să-și dea seama ce face. Schimbă repede gajurile. Alerga acum Stamate; gajul lui era un toc rezervor. Se ține atît de ușor în mînă cînd fugi…

— Al treilea! auzi ea, departe, glasul lui Stere.

Îi fu deodată teamă că va întîrzia și porni la goană înapoi. Parcă se făcu acum și mai întuneric. Trebuia să ocolească luminișul, ca să ajungă la grup pe alt drum. Dar ea porni pe aceeași cărare. Peste cîteva clipe zări în fața ei o umbră care alerga cu pași mari; speriată, îi auzi răsuflarea. Stamate alerga cu bărbia în piept, cu pumnii strînși. Voia să bată un record.

— Ați greșit drumul! strigă el deodată, cînd se-ntîlni cu Dorina pe aceeași cărare, aproape s-o prindă în brațe.

— Mi-a fost frică!… țipă Dorina, fără să-nceteze goana.

Oare însemnează că mi-am pierdut gajul dacă mă întorc tot pe aici?… Gîndul acesta o tulbură. S-ar putea ca însuși Andronic, care alerga al cincilea…

— Pe aici se vine?! o întrebă Stere cînd ajunse.

Sta cu ceasul în mînă, serios, aproape grav; fusese într-adevăr măgulit că fusese ales arbitru. Numai el avea glasul atît de puternic și vorba atît de clară, să se audă pînă la luminiș…

— Mi-a fost frică pe dincolo, se scuză Dorina cu mîna pe inimă. Să nu întîlnesc vreun șarpe…

Cucoanele țipară.

— Nu sînt șerpi pe aici, spuse Andronic sigur de sine.

— Al patrulea, strigă brusc Stere, care nu-și luase ochii de pe cadranul ceasului. Liza, fugi!

Liza porni aproape smucindu-se. De cînd plecase Stamate și fusese anunțată că-i vine rîndul, stătea cu mușchii încordați, cu ochii pironiți în întuneric. Urmărise umbra lui Stamate cum se pierde printre arbori. Îi era puțin frică de noaptea care o aștepta, la cîțiva pași înaintea ei, s-o înghită, s-o mistuie în singurătate. Mai ales cînd auzise pe Dorina vorbind de șerpi, simțise o adiere rece înfiorîndu-i spatele. Dar o liniștiseră cuvintele lui Andronic. Era doar numai un joc. Două minute, singură în pădure. Și apoi, în urma ei venea Andronic…

Ajunse destul de repede la copacul cu semn alb. Schimbă gajurile apoi căută bricheta. O găsi stinsă. Suflase probabil vîntul sau prostul ăla de Stamate nu știuse s-o aprindă bine. Se rezemă de pom. Îi bătea inima, dar nu de goană, începuse să-i fie frig deodată. Atît de frig încît, la răstimpuri, îi clănțăneau dinții.

— Al cincilea! auzi ea glasul soțului, parcă mai răgușit.

Rămase rezemată de pom, încercînd să-și stăpînească tremurul trupului. E o prostie ce fac, e o prostie…

Andronic pornise cu pașii lui mari, săltați, ritmici, de atlet pasionat de joc. Plecase urmărit de toți ochii. Dorina și cu Riri, mai ales, îl priviră cu emoție cum se depărtează, ușor și zvelt, în întuneric. Dorina întoarse apoi capul spre dreapta, să vadă dacă se zărește Liza. Așteptă cîteva clipe, apoi privi din nou înainte, scrutînd întunericul. Ce Dumnezeu face de întîrzie atît?

Riri își mișca picioarele, nervoasă. Venea rîndul ei acum. Cînd Stere ridică mîna, pregătindu-se să spună „următorul!” – Riri porni brusc.

— Liza! strigă nerăbdătoare Dorina. Te-ai rătăcit?

— Ce-o fi făcînd fata aceea? întrebă și Stere, cu ochii pe cadran. Au trecut de-atunci două minute și aproape cincisprezece secunde. Nu cumva s-a întîmplat ceva cu ea, o fi alunecat?

— Liza-a-a! strigă, hăuind, Vladimir. Ai pierdut!

Liza auzi strigătul dar nu se grăbi să răspundă, să-i liniștească. Era enervată, dezamăgită; aproape îi venea să plîngă. Andronic nu se arătase nici surprins, nici bucuros, zărind-o rezemată de pom. O întrebase numai politicos:

— Ați obosit, doamnă?

Ea îngînase cîteva vorbe. Ar fi așteptat să i se întîmple ceva, să audă un cuvînt. Andronic se îndreptase însă spre scorbură, schimbă gajurile, reaprinse bricheta, după ce curăță în grabă fitilul și o întrebase, la urmă, indiferent:

— Vă dați atît de repede bătută? Mai sînt numai vreo treizeci de secunde…

Porni apoi, cu pasul lui despicat, spre marginea luminișului. Liza simți o copleșitoare umilință, îi venea, în acea clipă, să plîngă, să insulte. Umbra lui Andronic se pierduse repede între pomi. Ea continua să rămînă pe loc. Ar fi fost ridicolă acum să alerge după el. Deși i-ar fi atît de rușine să dea ochii cu ea Riri…

Cînd o zări apropiindu-se, coti în spatele arborelui și apucă un alt drum. Nu-i mai bătea deloc inima. Un gol, o enervare stupidă…

— Liza-a-a! auzi ea din nou glasul lui Vladimir.

— Am găsit-o rezemată de