mă trezească. M-am trezit și am început să mă frec la ochi.

— Au venit! am auzit pe cineva de-afară. Sînt ruși!

M-am repezit și am început să alerg. Nu știam cît putea fi ceasul. Cînd i-am văzut înaintînd pe șosea, am ridicat glasul și am strigat de departe:

— Brat! Brat! Ia govoriu po russki! Alergam spre ei, cu brațul ridicat strigînd: Brat! Rumunski! Zdies niet Niemetzi!

Apoi m-am oprit, ca să-mi trag răsuflarea.

— Ce te-a apucat? strigă unul din ei. Sîntem români. Rușii urcă pe la Oglindești.

Am oftat și am voit să-mi fac cruce.

— Asta-i șoseaua spre Dumbrăvi? mă întrebă un sublocotenent.

I-o arătai, așa cum se vedea, la cîțiva metri, surpată și zdrențuită.

— Asta e, dar au distrus-o nemții cu dinamită, azi-dimineață… Dar degeaba vă duceți, adăugai. Nu-i mai găsiți la Dumbrăvi. Mi-au spus că voiau să facă o manevră de diversiune.

Sublocotenentul zîmbi, apoi făcu semn plutonului și porni mai departe.

— Ne-au distrus șoseaua ca să facă o manevră de diversiune! strigai eu din urmă. Nu i-ar mai ajuta Dumnezeu!

După ce a început să plouă, ieșeam tot mai rar din biserică. Se adunaseră aproape toți acum. Cîteva bătrîne plîngeau încet la căpătîiul Moșului, lîngă lumînările de ceară. Popa, dascălul, Vasile, toți ceilalți moțăiau în strane.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Nouăsprezece trandafiri Pentru Ileana si Ioan Cușa Capitolul I

De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul și l-am băgat în buzunar.

— Dacă voiți, îndrăznii tîrziu, vin mîine cu un ceas mai devreme, sau chiar cu două ceasuri. Și vă aduc și textul dactilografiat.

— Pentru mîine, spuse întorcîndu-și leneș capul, îmi făcusem alte planuri… Totuși, reluă după o pauză, totuși cred că e cea mai bună soluție…

Atunci am auzit bătînd în ușă. Surprins, m-am ridicat brusc din fotoliu, dar în clipa următoare ușa se deschise și intră un tînăr înalt, blond și, mi s-a părut, neobișnuit de palid. Înainta timid și totuși cu pasul ferm, hotărît.

— Vă rog să mă iertați, spuse îndreptîndu-se spre birou. Dumneavoastră sînteți domnul Anghel D. Pandele? Maestrul?

— Dar ce dorești dumneata? l-am întrerupt.

Ca și cum nu m-ar fi auzit, tînărul se apropie de birou.

— Maestrul Dumitru Anghel Pandele? repetă. Scriitorul?

— Eu sînt, răspunse Pandele zîmbind, după obiceiul lui, enigmatic și, într-un anumit fel, ironic.

Tînărul se opri în dreptul scaunului de lîngă mașina de scris și își trecu de mai multe ori palma stîngă pe frunte.

— Vă rog să mă iertați, șopti, dar în acest caz…

Răsuflă adînc și continuă, ridicînd treptat glasul și rostind cuvintele rar, cu solemnitate.

— Vă rog să nu vă supărați, dar în acest caz… În acest caz, dumneavoastră sînteți, vă rog să mă iertați că vă spun asta… D-stră sînteți părintele meu, tatăl meu…

Apoi se așeză pe scaun și întoarse deznădăjduit capul spre mine, parcă m-ar fi implorat să-i vin în ajutor. Nu înțeleg de ce m-au iritat privirile acelea de condamnat la moarte.

— Pe unde ai intrat? l-am întrebat făcînd un pas spre el.

— Pe la bucătărie… Am găsit ușa deschisă, și atunci…

— Și de ce-ai venit? l-am întrerupt. E o încercare de șantaj? Sau suferi cumva de schizofrenie?

— Vă rog să nu vă supărați, spuse ridicîndu-se lent, cu demnitate. Știam că are să fie greu, că va fi chiar penibil. Dar trebuia s-o fac. Am făgăduit…

— Cui ai făgăduit? întrebă Pandele.

Părea calm, oarecum indiferent, dar îl cunoșteam bine; știam că, așa cum îi plăcea să spună, era stăpînit de viciul nobil, deși calomniat, al curiozității.

— Logodnicei mele, Niculina. I-am făgăduit că voi veni să vă cer consimțămîntul. Consimțămîntul la căsătoria noastră, preciză roșind ușor. Evident, este numai o formalitate. Nu vă cerem nimic. Și nu vom spune la nimeni. Iar dacă nu vă place de noi, nu vom mai veni a doua oară…

Ascultîndu-l, mi-am dat seama că ar putea să-mi devină simpatic. Într-un alt costum, și fără cravată, ar fi fost un tînăr interesant; avea un profil de medalie alexandrină.

— Cum te numești d-ta? îl întrebă Pandele.

— Serdaru. Laurian Serdaru. Am 28 de ani, și am absolvit amîndoi, Niculina și cu mine, Conservatorul din București. Dar eu sînt instructor de înot la Uzinele Uricani, iar Niculina dă lecții particulare de franceză și latină.

Pandele continua să-l privească în ochi, adînc, concentrat. Nu mai zîmbea.

— Dar, în fond, ce te face pe d-ta să crezi că ai putea fi băiatul meu? Ți-a spus mama d-tale?

Tînărul își trecu din nou, de mai multe ori, palma stîngă pe frunte.

— Nu. Mama nu mi-a spus niciodată nimic. Bănuiesc, totuși, că intenționa să-mi spună mai tîrziu, după terminarea liceului. Dar mama a murit cînd eu aveam nouă ani.

— Atunci, l-am întrerupt, cum de știi că ți-ar fi spus asta mai tîrziu, că ți-ar fi spus-o după terminarea liceului?

Serdaru întoarse capul spre mine; era tot atît de palid ca și în clipa cînd intrase în birou.

— Nu cred că am dreptul să vă mărturisesc asta, spuse tîrziu…

— În fond, interveni din nou Pandele, dacă n-o știi de la mama d-tale, de unde o știi? Cine ți-a spus-o?

Tînărul ne privi pe rînd pe amîndoi și figura i se lumină, ca și cum, chiar în acea clipă, și-ar fi amintit de o secretă bucurie.

— O știu de la Niculina. Ea a descoperit asta, iarna trecută, înainte de a ne logodi. A descoperit-o la Predeal, în timpul repetițiilor. Se repeta Steaua sus răsare… și făceam