— Nu știu dacă așa ți s-a întîmplat și dumitale. Nu cred că e frică de moarte. Dar în fiecare dimineață îmi spun: Poate că aici are să se întîmple. Poate că ăsta e locul.

Rămăsese cu ochii pierduți și zîmbi. Nu știam că o zărise pe Ilaria apropiindu-se.

— Cînd am ajuns azi-dimineață și am văzut șanțurile i-am spus lui Leopold: Îmi place satul, că e în marginea crîngului. Îmi place și biserica, și ar fi mare păcat daca va trebit s-o zvîrlim în aer. Dar nu-mi plac șanțurile. Au ceva sinistru și inutil, și poate chiar ceva diavolesc. Nu mi-ar plăcea să mor aici. Sînt prea multe șanțuri proaspete… Noroc că mi-ați spus de comoară, adăugă. Și atunci m-am liniștit.

Zîmbea, cu ochii în ochii Ilariei.

Se întunecase bine cînd l-am adus în biserică. De cealaltă parte, spre vale, cerul se aprinsese și pîlpîia.

— Numai de-ar începe să plouă, spuse dascălul. Să nu se întindă focul.

Obuzele cădeau acolo dincolo de crîng, pe șoseaua spre Dumbrăvi. Ieșeam mereu din biserică să văd ce se întîmplă. Mă duceam pînă la cimitir, mă întorcea printre șanțuri, să nu mă atingă schijele dac-or fi să schimbe tirul pe neașteptate.

— Credeam c-ai rămas cu ceilalți, să-l priveghezi, i-am spus cînd am zărit-o așezată pe o piatră pe marginea șoselei.

— O să-l priveghem toți, toată noaptea, răspunse Ilaria fără să mă privească. Ne-a spus părintele să ne adunăm toți și să petrecem noaptea în biserică. Dac-ar intra întîi rușii și ne-ar vedea strînși în biserică, poate se îndură de noi.

— N-or să vină singuri, o liniștii eu. Dacă…

— Marine! mă întrerupse ea ridicîndu-se deodată și apucîndu-mă de mînă. Marine, să nu-l omoriți, că e păcat de tinerețele lui.

— E prizonier, i-am spus. Nu-l putem omorî.

— Să-l îmbrăcăm cu haine de-ale noastre și să-l ținem aici, ascuns, pînă o trece prăpădul.

Coborîse glasul, căci îl văzuse. Venea și el pe cărarea de lîngă cimitir. Cînd se apropie de mine, privi lung Crucea de Fier.

— Ar trebui s-o scoți, spuse. Numai e de nici un folos…

— Dacă n-a căzut de la sine, eu n-am de ce s-o scot…

Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se stăpîni și mă privi din nou, amar.

— Ce rău îmi pare că nu pot scrie poezii în românește. Am încercat de mai multe ori, dar nu merge. Am încercat chiar să-mi traduc unele poezii, dar parcă nu mai e același lucru. Parcă n-ar mai fi poeziile mele. Îmi pare rău.

Rămăsese cu privirile pierdute spre vale.

— I-am spus, începu deodată Ilaria. I-am spus, mi-a răspuns că ești prizonier, că nu te pot omorî… O să-ți găsim niște haine, o să te ascundem…

Von Balthasar întoarse repede capul spre noi. Părea mîniat, dar și de data aceasta izbuti să se stăpînească.

— Dacă au de gînd să mă omoare, au dreptul. Au dreptul pentru că nu sînt prizonier. Civilii nu pot lua prizonieri. Eu nu m-am predat. M-am pus la dispoziția lui. M-am constituit victimă de bună voie. De altfel, nici nu puteam face altceva, adăugă mai mult pentru sine. Dacă m-ar fi împușcat pe loc, n-ar fi fost o crimă.

— Dar Marin spune că n-au să te omoare, șopti Ilaria.

Von Balthasar ne privi pe amîndoi cu multă blîndețe, apoi ridică din umeri.

— Îmi pare totuși rău că nu pot scrie poezii în românește. Mi-ar fi plăcut să mă ascultați și să mă cunoașteți. Dacă am să mor aici, o să mă îngropați într-unul din șanțurile acestea gata făcute. N-are importanță. Dar mi-ar părea rău.

— Marin spune că n-au să te omoare, repetă Ilaria. N-au să te omoare.

— Mi-ar părea rău, continuă von Balthasar visător. Mi-ar părea rău, pentru că n-ați știut, și n-o să știți niciodată, cît de bine v-am înțeles. Afară de poeți, nu vă înțelege nimeni. Cineva trebuie să aibă măcar un dram de nenoroc ca să vă înțeleagă. N-ați avut noroc acum trei mii de ani, și nici acum o mie de ani, și nici de data aceasta n-ați avut noroc. Dar v-ați amintit și ați luat-o de la început. Și tot așa o veți lua de la început într-o mie de ani, și vă veți aminti. Tot ce vorbim noi acum, și tot ce s-a întîmplat astăzi, și tot răul pe care vi l-am făcut, de toate astea vă veți aminti, și o veți lua de la început!

— Acum ești prizonier, spuse Ilaria. Te-am iertat.

— Acesta e și destinul poetului, continuă von Balthasar, întorcîndu-se spre vale. Să tot încerce, și să nu izbuteasci dar să încerce, și să nu izbutească, dar să încerce din noi luînd-o de la început. Și de fiecare dată, amintindu-și tot ce a greșit și tot ce n-a izbutit și tot ce a terfelit. Amintindu-și, și încercînd din nou. Încă o dată. Încă o dată. Așa cum încercați și voi. Fără să crîcniți, fără să obosiți. Dar amintindu-vă tot ce s-a întîmplat, toate înfrîngerile, toate umilințele, toate trădările.

Am oftat amîndoi, și von Balthasar întoarse repede capul spre noi.

— Într-o mie de ani, copiii voștri au să-și amintească de comoara pe care ați căutat-o și au s-o caute din nou. Au să sape alte șanțuri. Și au să-și amintească și de mine și de Leopold, cum am intrat într-o dimineață în satul vostru și v-am pus să săpați din nou. Alte șanțuri. Șanțuri adînci, în care să se înglodească tancurile. Au să-și amintească de mine și de tot răul pe care vi l-am făcut și au să mă blesteme. Numai voi mai știți să blestemați. Și n-am să mă pot odihni. Are să treacă o mie de ani, și n-am să mă pot odihni…

Ilaria se apropiase de el. Mi-am plecat ochii și m-am îndreptat încet spre biserică.

Între lumînări, Moșul părea că doarme. În strane, cîteva femei moțăiau, cu capetele sprijinite pe brațe. M-am simțit deodată obosit. M-am rezemat de perete și am închis ochii, peretele era rece, mai rece ca piatra peșterii, și simțeam cum mă pătrunde frigul, parcă ar fi voit să