— Nu e orb. Știe unde vrea să meargă, dar nu vrea să ne spună.

— Nu-l vedeți că stă să moară? adăugă von Balthasar o mare tristețe.

Ilaria întoarse din nou capul și-l privi adînc.

— Stă să moară, repetă von Balthasar. Dar poate e mai bine asa. Are să moară în picioare, ca strămoșii lui.

— Nu moare, spuse Lixandru. Îl cunoaștem noi. Nu moare.

Von Balthasar ridică din umeri și zîmbi.

— Toți murim, spuse el visător. Chiar și zeii mor. Pînă și Zalmoxis a murit.

— Dumnezeu nu moare, vorbi Popa fără să-l privească. Dumnezeu adevărat nu moare.

— A rămas cu voi o mie de ani, continuă von Balthasar, și apoi s-a dus. V-a părăsit. A intrat în peștera lui și n-a mai ieșit. Sau poate s-a înălțat la cer, adăugă ridicîndu-și privirile spre munte.

Se adunaseră acum toți cîți mai erau. Ieșisem din sat. Ilaria ar fi vrut să-l aducă pe una din poteci, dar Moșu se îndreptase hotărît spre șosea.

— E de neînțeles cum de-și poate aduce aminte, șopti von Balthasar.

Parcă se făcuse deodată palid.

— Nu mai vede, nu mai aude, nu mai vorbește, și acum, într-o clipă sau poate în zece minute, va muri. Dar totuși își aduce aminte. După o mie de ani, își aduce aminte…

Cînd a ajuns în șosea, Moșu s-a oprit și a început să caute toiagul. Căuta pe marginea șoselei, acolo unde ne spusese el să începem șanțurile. Von Balthasar îl privea fermecat.

— Așa se va întîmpla și cu voi. După o mie de ani de întuneric, o să vă aduceți aminte. Și o s-o luați de la început…

Moșu a dat de pietrele smulse și fărîmate de dinamită, și-a plecat genunchii și a întins mîna, a început să pipăie. Lua în mînă, una cîte una, pietrele pe care le găsea. A ajuns așa în marginea gropii pe care o făcuse prima încărcătură de dinamită. A mai pipăit un timp, parcă i-ar fi fost greu să înțeleagă. Încet, s-a ridicat în picioare și și-a întors capul spre noi, l-a rotit în toate părțile. Ilaria l-a simțit deodată moale și l-a prins în brațe.

— S-a prăpădit Moșu, Marine! a strigat. S-a prăpădit și nu mi-a vorbit. Nu m-a iertat!

L-am văzut cum a pornit camionul și, cu multă dibăcie, a izbutit să-l aducă în șosea, pînă în marginea gropilor. S-a coborît și, fără să oprească motorul, a scos din camion cîteva bidoane cu benzină, apoi a început să-l împingă de la spate. Cînd camionul s-a răsturnat pe o rînă în groapă, l-a stropit cu benzină și i-a dat foc.

Se întorcea agale. Dînd cu ochii de mine, mi-a zîmbit.

— Păcat, că e fată frumoasă, spuse. De ce-o lași să fumeze?

— A trăit multă vreme la Constanța, în casa unui grec bătrîn, îl lămurii eu. Acolo s-a învățat să fumeze.

Priveam cu jale camionul arzînd. Mă gîndeam că ne-ar fi putut rămîne nouă.

— Mi se pare c-ai ghicit, spuse. Face și asta parte din manevra de diversiune de azi-dimineață. Dar nu cred că va reuși. La ora asta ar fi trebuit să fim de mult sub foc.

I-am arătat obuzele care cădeau la răstimpuri la mai puțin de un kilometru de marginea satului. A zîmbit, ridicînd din umeri.

— Astea sînt nimica toată, spuse. Brandturi. Dacă ar fi crezut că vrem să rezistăm la Dumbrăvi, și-ar fi concentrat focul pe șosea, dincolo de crîng. Ridică brațul și-mi arătă crîngul. E foarte frumoasă, spuse, Ilaria, parcă așa o cheamă.

— Da, Ilaria.

— Ilaria, repetă el zîmbind. E nume frumos. Dar nu i se potrivește. E prea tristă.

M-am prefăcut că nu înțeleg și mi-am întors din nou privirile spre camion.

— Cînd vă retrageți? l-am întrebat deodată. Voiam să-l ducem în biserică. Pînă la noapte coșciugul e gata, și vrem să-l ducem în biserică. Dar cu dinamita în clopotniță…

— Am scos focoasele, mă întrerupse von Balthasar. Nu mai e nici o primejdie.

— Dar dacă au să tragă cu mitralierele din clopotniță, stăruii eu.

— Cine să tragă? mă întrebă zîmbind. Patrula a plecat de mult. Acum e undeva prin pădure. Dacă au noroc, au să ajungă coloana la Dumbrăvi.

Mă uitam la el, și parcă nu-mi venea să-l cred.

— Da, am rămas singur, continuă von Balthasar. Vreau să văd cît de departe te poate duce o manevră de diversiune care n-a fost bine pregătită.

— Atunci, de ce-ați mai trimis motocicliștii în vale? I-ați prăpădit degeaba.

— Nu degeaba. Poate că unul, doi, tot au scăpat. Și astfel au putut să transmită informațiile. Informații false, bineînțeles. Concentrarea la Dumbrăvi, și celelalte.

Obuzele continuau să cadă, unele din ele destul de aproape de șosea.

— Probabil că n-a scăpat nici unul, făcu von Balthasar visător. Sau dacă au scăpat, nu i-au interogat, sau, interogîndu-i, nu i-au crezut…

Se îndreptă hotărît spre sat. În dreptul bisericii îl aștepta Lixandru, cu nepoții și un grup de femei.

— Ne-ați muncit ca niște robi! strigă Lixandru sprijinindu-se pe tîrnăcop. Ne-ați silit să ne punem și femeile la jug, ca pe vite. Scuipă mîniat în lături, apoi arătă clopotnița: Nici de biserică nu v-ați îndurat. Ați intrat cu mitralierele în sfîntul lăcaș. Ați pus dinamită în clopotniță.

Von Balthasar îl ascultase țeapăn, aproape în poziție de drepți. Se făcuse foarte palid. Pe neașteptate, duse mîna la cască, salută, apoi își scoase centironul cu revolverul și i-l întinse, fără să spună un cuvînt. Văzîndu-l că șovăie, m-am apropiat de Lixandru.

— I-ai revolverul, i-am spus. S-a predat. Acum e prizonierul nostru.

— Așa crede el, că e prizonier, făcu Lixandru. O să vedem…

Pentru întîia oară de cînd dăduse cu ochii de Lixandru von Balthasar zîmbi.

— Moartea este oriunde frumoasă și fără înțeles, spuse, iar dacă ai norocul să mori în fața bisericii…

Lixandru îl mai privi o dată, cu asprime, apoi plecă spr casă. Își pusese tîrnăcopul pe umăr și cîntărea centironul în mîna dreaptă. Von Balthasar îl urmări mult timp cu privirile. Își scoase casca, o învîrti între degete, apoi căută cu ochii un loc potrivit