din săpat, unii cu ochii la noi, la alții privind spre vale. Dar curînd se auziră mitralierele din clopotniță. Trăgeau pe deasupra noastră. De bună seamă, nu ca să ne sperie, ci ca să ne amintească de dinamita pe care o aveau cu ei. Apoi am văzut motocicliștii. Coborîseră pe cărarea de lîngă cimitir și umblau acum prin arătură împingîndu-și motocicletele.

— Schnell! Schnell! ne-au strigat.

Oamenii s-au apucat să sape. Soldații au ajuns în șosea, au încălecat motocicletele, ne-au mai strigat o dată Schnell!, ne-au făcut cu mîna, apoi au pornit-o spre vale.

— Nu mai înțeleg nimic, spusei urmărindu-i cu privirea. Ce vor să facă? Vor să iasă înaintea rușilor sau a românilor?

Lixandru se înălță din șale.

— Nu e vorba, spuse, galbenii ăștia sînt buni și ei. Dar dacă n-a fost comoara pe care a visat-o el, Moșu nu moare. Și se va tot chinui, se va tot chinui, așa cum se chinuie de patru ani de zile…

Am găsit-o lîngă căpătîiul moșului. Îi aprindea o nouă lumînare. Popa și Lixandru s-au așezat osteniți pe scaun.

— Nu mai vrea să vorbească, începu Ilaria! De azi-dimineață n-a scos un singur cuvînt. E supărat pe noi toți. Dar mai ales e supărat pe mine…

Popa se ridică și se apropie de pat.

— E adevărat, Moșule? E adevărat că ești supărat pe noi?

Moșu își opri o clipă ochii asupra preotului, apoi ne privi pe rînd, fără să rostească un cuvînt. Tăceam toți. Se auzea doar ferestreul.

— Îl auzi? întrebă din nou Popa. E Vasile. S-a întors Vasile. Ți-a adus bradul.

— Știe de Vasile, îl întrerupse Ilaria. I-am spus de azi-di-mineață. Dar nu mi-a răspuns.

Se depărtă de pat, își aprinse țigara și ne privi pe toți, silindu-se să zîmbească.

— Eu am crezut că fac bine, spuse. N-am făcut-o numai pentru el, pentru Moșu, ca să-i mîngîi bătrînețele, să-l ajut să nu se mai chinuie. Am făcut-o pentru întreg satul. Că sîntem oameni săraci…

Nu înțelegeam și ne uitam lung la ea. Ilaria oftă. Își întoarse încet capul spre fereastră.

— V-am mințit atunci, de Sfînta Mărie, cînd v-am spus că am simțit comoara sub lopată. Dar am crezut că fac bine. Aveam banii ăștia și voiam să-i împart cu tot satul. I-am adus, astă-vară, de la Constanța. Se apropie de mine și-mi puse mîna pe umăr: Marine, să nu crezi că i-am fost țiitoare. Uite, e și părintele aici, și nu mint. Vorbesc ca în fața lui Dumnezeu. Nu i-am fost țiitoare, nici lui, nici altcuiva. Dar cînd a aflat că i s-au prăbușit nepoții, Grecu m-a chemat și mi-a spus: „Am rămas singur pe lume, și sînt bătrîn. Îți las ție galbenii ăștia, pentru că ai cîntat și ai rîs în casa mea atîția ani, și mi-ai adus aminte de tinerețe. Mai am și alți bani, am și casa asta, am și pămînt, și are cine să mă îngroape. Dar de galbenii ăștia nu știe nimeni. Ascunde-i bine…”

Aș vrea să cer iertare Moșului, dar nu știu cum; îl simt supărat pe mine. Nu vrea să-mi vorbească. M-am gindit că dacă e și părintele de față, și dacă o să-l rugăm toți, o să mă ierte… Că eu am crezut că-l ajut. Că dacă a visat la comoara asta de cînd era copil…

Moșu o ascultase adînc, fără să clintească, dar parcă n-ar fi auzit-o. Parcă s-ar fi trudit să asculte altceva, din altă parte.

— Acum, că v-am mărturisit tot și m-am liniștit, vreau să-i cer iertare c-am îngropat galbenii și m-am prefăcut că-i găsesc.

Moșul își înălță fruntea și-și roti privirile pe deasupra noastră. Parcă s-ar fi pregătit să ne spună ceva. Așteptam toți, ținîndu-ne răsuflarea. Dar el își împreună mîinile și începu să-și miște degetele, ca și cum ar fi vrut să se pipăie, apoi, opintindu-se, oftînd adînc, dădu pătura la o parte. Am încremenit toți. Era îmbrăcat, și avea opincile cele noi. Nu le mai încălțase de cînd căzuse la pat.

— Lăsați-l! strigă Ilaria văzînd că voiam să-l împiedicăm să se dea jos. Lăsați-l să facă ce vrea el! Destul l-am chinuit pînă acum.

Îl sprijini, și Moșu se ridică deodată în picioare. M-am mirat cît se făcuse de mic cît zăcuse. Îl credeam tot atît de înalt și de falnic ca pe vremuri. Și de-abia acum se vedea, întreagă, barba albă acoperindu-i pieptul. Întinse mîna, parcă ar fi căutat ceva.

— Toiagul, am șoptit. Își caută toiagul.

M-am dus repede și i l-am adus.

— Încotro, Moșule? îl întrebă Popa.

Parcă nu l-ar fi auzit. Rezemat de brațul Ilariei, și cu toiagul în mîna dreaptă, Moșu se îndreptă șovăind spre ușă. Mi se păru că șchioapătă. Dar își tîrșia cînd un picior, cînd celalt.

— Minunea lui Dumnezeu! spuse Lixandru făcîndu-și cruce.

Ne-am luat după ei. Porniseră spre biserică. Se cutremura pămîntul, și Lixandru întoarse capul către mine.

— Asta e artileria grea, șoptii.

Cînd dădu cu ochii de noi, von Balthasar tresări, apoi coborî din camion și ne ieși înainte. Mi se părea că vorbește singur. Dar poate că recita. Poate că recita vreo poezie de-a lui. Și-a dus mîna la cască, și-a ciocnit călcîiele, și ne-a salutat. Apoi s-a apropiat de mine.

— Leopold își va frînge mîinile cînd va auzi, spuse. Și nu mă va ierta niciodată că l-am trimis la Dumbrăvi…

— El a voit, am încercat eu să-l lămuresc. S-a ridicat singur din pat și și-a căutat toiagul. Dar Ilaria are dreptate. Trebuie să-l lăsăm să facă ce vrea.

— Antigona, spuse von Balthasar, privind-o zîmbind. Sau poate Cordelia, sprijinind pe regele Lear. Leopold ar fi ghicit îndată. El e regizor. El ar fi înțeles. Ar fi știut cum să privească, și să se mire, și să se minuneze…

Ne-au văzut și femeile, și s-au luat după noi, făcîndu-și cruce.

— Dar unde vreți să-l duceți? izbucni von Balthasar cînd am trecut de biserică. Nu-l vedeți că e orb și surd?

— Nu e orb, spuse Ilaria, oprindu-se și întorcînd capul.

Dar Moșu o trase după el. Călca încet și șubred, și poate s-ar fi