Ne spusese că are nevoie de clopotniță, că va așeza acolo două mitraliere. Dar ne mai spusese și asta: că dacă nu adunăm oamenii, aruncă biserica în aer, întîi, clopotnița, apoi stranele, apoi ușile împărătești, apoi altarul. Cînd l-am văzut că urcă dinamita în clopotniță, m-am întors către Popă.

— Ne-au biruit, părinte. Trebuie să ne supunem. Spune lui Lixandru să adune oamenii. Dacă tot trebuie să facem șanțurile, mai bine să ne apucăm acum, pînă ce nu începe ploaia.

M-am îndreptat spre casă. Ilaria mă aștepta în tindă. N-o mai recunoșteam. Era ca cea mai frumoasă femeie de la oraș. Nu știam ce să-i spun. Mă uitam la ea.

— Marine, să-ți aduci aminte de mine, așa cum mă vezi acum, tînără și frumoasă…

Mă privea zîmbind, cu mare tristețe.

— Nu știu ce am, adăugă. Mi s-a închis inima, și parcă s-au stins toate. Dar dac-o fi să mor, să mă îngropați așa cum mă vezi acum, cu rochia asta, cu salbă și cu mărgele.

— Zi Doamne ferește! o întrerupsei, și-mi făcui cruce.

— Acum, că m-ai văzut și ți-am spus… Se opri și se făcu deodată albă la față. Ce s-aude? mă întrebă coborînd glasul.

— Au pus nemții dinamită pe șosea. Spun că au ordin să distrugă șoseaua pînă la Dumbrăvi.

Ascultă așa un timp, apoi își aprinse țigara.

— Cu rochia asta, repetă, cu salbă și cu mărgele. Aș fi vrut să-i spun ceva, dar nu știam ce.

— Cînd mă întreba lumea la Constanța, le spuneam: orfană am fost de cînd mă știu, dar nu m-a uitat Dumnezeu și mi-a dat un frate vitreg. Frate vitreg, dar mai bun ca fratele de sînge. Dar acum e pe front; pe front, în Rusia. Se întrerupse iar și tresări: Ce s-aude, Marine?

Ascultam și eu nedumerit.

— Astea-s tunuri, spusei. Dar nu sînt tunuri românești, și parcă nici nemțești n-ar fi. Seamănă cu brandturile rusești.

— Acum, că ți-am spus și m-am liniștit, cum o vrea Dumnezeu. Dar să ții bine minte rochia, adăugă.

Intrai după ea în odaie și mă oprii în prag. Moșu părea că doarme, cu lumînarea aprinsă lîngă căpătîi. Căutai revolverul și făcui semn Ilariei să se apropie.

— Eu trebuie să mă duc. Dacă ți-e frică, uite, ține revolverul ăsta. Dar să știi că e încărcat. Să nu…

— Nu, nu mi-e frică, mă întrerupse Ilaria. Nu e asta. Nu mi-e frică de nemți, nici de ruși. Doar că mi s-a închis inima, așa deodată…

De-abia cînd am ajuns în dreptul bisericii, mi-am adus aminte că n-am vorbit de comoară. Șovăiam; nu știam dacă e bine să mă întorc. Rezemat de singurul camion care mai rămăsese, von Balthasar mă privea lung. Dar parcă nu m-ar fi văzut.

— Astea-s tunuri rusești, mi-am spus apropiindu-mă. Nu se auzeau pînă adineaori.

Continua să mă privească, uitîndu-se în gol.

— Păcat de șosea, adăugai. De-abia o reparaserăm…

Dar văzînd că nu-mi răspunde, am ridicat din umeri și m-am depărtat. N-am mai privit clopotnița. Știam că sînt acolo, cu mitralierele și dinamita.

Auzeam, depărtate și totuși puternice, exploziile pe șosea. Au început să pună încărcătură dublă, mi-am spus. M-am oprit și am oftat. Nu se mai vedeau camioanele. Trecuseră de crîng, urcau spre Dumbrăvi. Cît puteam cuprinde cu ochii, șoseaua era desfundată și scorojită, parcă ar fi fost ciuruită de bombe.

M-am apropiat de Lixandru.

— Dacă distrug șoseaua pînă la Dumbrăvi, spusei, nu se vor mai putea întoarce aici. Asta înseamnă că se retrag. Se retrag spre munte. Dar atunci, de ce s-au mai concentrat la Oglindești?

Lixandru își trecu palma pe față și scuipă în lături, cătrănit de necaz.

— Spuneai că n-o să vină pînă aici, că urcă pe la Oglindești. Și acum o să dea puhoiul peste noi…

Scuipă iar și-și ridică privirile spre cer.

— Stă să ploaie, spusei.

— Acum trebuie s-o îngropăm din nou. Bine că n-am apucat să spunem oamenilor. Nu știe decît părintele. Dacă ar fi aflat femeile, tocmai acum, cînd or să dea rușii peste noi…

— N-or să vină singuri, îl încurajai eu. Vin cu ai noștri.

Apucase tîrnăcopul, pregătindu-se să-k înalțe, dar se răzgîndi și își furișă privirile în jur, să vadă dacă e cineva pe aproape. Nepoții și cu dascălul săpau la vreo cinci, șase metri, în arătură. Femeile și cu Popa erau de cealaltă parte a șoselei. Lixandru îmi făcu semn să m-apropii.

— Marine, tu te-ai uitat la galbeni? mai întrebă în șoaptă.

Clătinai din cap și trăsei cu coada ochiului spre dascăl, să văd dacă ar putea auzi.

— Dar Moșu i-a văzut? mai întrebă Lixandru.

— Nu știu. Nu cred. I-a ascuns Ilaria sub patul lui, de dimineață, cînd a auzit camioanele.

— Mai bine că nu i-a văzut, începu Lixandru după o pauză. Pentru că asta nu e comoara pe care o visează el de atîta amar de ani.

Nu-l înțelegem și Lixandru își învîrtea tîrnăcopul între mîini.

— Moșu ar recunoaște-o cum ar da cu ochii de ea. Întîi și întîi, el ne-a vorbit de o căldare cu galbeni, și asta a noastră e o ulcea de lut. Apoi, Moșu a visat comoara de mic copil, acum optzeci și mai bine de ani. Dar cînd m-am apucat să număr galbenii, am văzut că cei mai mulți sînt noi. Am găsit unii din 1911. Am găsit și un galben grecesc din 1913…

Voiam să spun: „Asta înseamnă că sînt două comori…”, cînd am auzit o salvă de artilerie, foarte aproape. Am tresărit amîndoi, și au tresărit și ceilalți. Am întors toți capetele spre vale.

— Ce zici, Marine? strigă Popa de dincolo de șosea. Ce se-ntîmplă?

— Mila lui Dumnezeu, părinte, îl încurajai eu. Poate să fie o coloană care urcă spre noi. Poate au de gînd să treacă pe la Dumbrăvi și să cadă în spatele nemților, cînd or începe nemții să se retragă de la Oglindești. Dar ei nu știu că au distrus ăștia șoseaua…

Popa își lăsă lopata în șanț, făcu cruce și se îndreptă spre noi, călcînd anevoie pe șoseaua răscolită.

— Au să se împotmolească aici, spuse, au să tabere aici peste noi…

Se opriseră toți