Părea că stă să izbucnească din nou în rîs, dar se stăpîni, își lipi călcîiele și mă salută, strigînd:

— Heil! Sieg!

Soldatul întoarse capul spre el, apoi către mine și trecu arma în cealaltă mînă și-mi zîmbi.

— Domnul locotenent e scriitor, e un poet, începu cellalt. Are imaginație, fantezie, humor. Știi ce e aia scriitor? Știi ce e un poet?

— Știu. Am învățat la școală. Am citit și eu poezii. Eminescu, Alecsandri.

— Domnul locotenent von Balthasar e un foarte mare poet. Tot atît de mare ca Eminescu. E născut, ca și Eminescu, în Bucovina. Și dacă scapă de ruși și de Curtea Marțială, are să fie cel mai mare poet al Marelui Reich!

Am ghicit, și am simțit cum mi se bate inima. La începuti îmi fusese teamă de poet, crezusem că el băuse prea mult. Mă înșelam.

— Domnul locotenent von Balthasar are imaginație, are fantezie, continuă celalt. Cînd a dat cu ochii de șanțuri, mi-a spus: „Leopold, șanțurile astea le-au pregătit pentru noi. Își închipuie c-au să cîștige bătălia, și pentru că, probabil, au hotărît să nu mai ia prizonieri, ne-au săpat gropile din timp.”

Fără să-și dezlipească privirile de ale mele, von Balthasar șuieră cîteva minute. Leopold tăcu, zîmbind încurcat.

— Ce e cu șanțurile din marginea satului? mă întrebă von Balthasar. Cine v-a dat ordin să le săpați?

Mă așteptam la întrebare, știam ce-am să răspund, și totuși îmi era frică.

— Căutăm o comoară, începui. Sîntem toți oameni săraci. Pe aici, pămîntul nu e bun. Ne-am hotărît să căutăm comoara și cînd om găsi-o, s-o împărțim frățește, creștinește. Sîntem vreo sută de familii. Dar acum s-au risipit oamenii, au fugit în munte. Am rămas puțini și merge greu.

— Ce merge greu?

— Șanțurile. Săpatul șanțurilor. Muncim numai nopțile. Ne cam ferim de vecini. Ne e frică de ruși. Dacă n-o găsim pînă ce dau rușii peste noi, n-o mai găsim niciodată.

— Dar de unde știți c-o s-o găsiți? întrebă Leopold. Cine v-a spus de comoară?

Șovăiam, încercînd să zîmbesc. Poate că nu trebuia să le spun.

— E o poveste lungă, am început eu în cele din urmă. Avem aici, cu noi, în sat, un bătrîn de peste nouăzeci de ani. El a visat întîi la comoară. A visat pe cînd era copil, și de-atunci visează întruna. Ne-a spus: La început, au fost cinci căldări pline cu aur. Așa a fost, pentru că am visat cinci cruci. Dar patru căldări s-au pierdut demult, înainte de moșii și strămoșii noștri. De aceea am tot visat o cruce de aur și patru de lemn negru, patru cruci părăginite. Pe astea patru le-au găsit alții, înaintea noastră…

Von Balthasar își scoase casca și începu să-și șteargă fruntea cu batista. Era o batistă murdară, plină de sînge și de praf.

— Dar de ce ați așteptat atît? mă întrebă. Și crezînd că nu înțeleg, adăugă: Dacă bătrînul are 90 de ani și a visat comoara de cînd era copil, de ce-ați început s-o căutați de-abia acum?

Zîmbeam, pentru că pregătisem să-i răspund în așa fel încît să nu ghicească. Nu voiam să afle de Ilaria. Cum a visat și ea, și ne-a hotărît pe toți s-o căutăm, și chiar în noaptea aceea, de Sfîntă Mărie, a dat de comoară, a simțit-o sub lopată, dar n-a apucat s-o dezgroape, pentru că pînă să vină Lixandru cu tîrnăcopul, comoara s-a afundat ca o săgeată, adînc, în pămînt.

— Am început s-o căutăm după 23 august, după ce-am aflat de armistițiu. Pînă atunci, oamenii se tot codeau. Dar ne-a spus Moșu c-au să vină vremuri grele, că acum e timpul.

— Acum e timpul… repetă von Balthasar visător. Acum e timpul, pentru că au să vină vremuri grele. Acum se găsesc comorile, cînd se prăbușește lumea… Sarmizegetusa! exclamă el, luminîndu-se deodată la față. Îți mai aduci aminte de Sarmizegetusa?

— Îmi aduc foarte bine aminte. Am învățat la școală. Dacii, strămoșii noștri.

— Dar ei își îngropau comorile cînd se prăbușea lumea. Iar voi de-abia acum începeți să le căutați…

Nu știam ce să răspund și am ridicat din umeri.

— Așa ne-a spus Moșu. Ne-a spus să căutăm comoara, c-au să vină vremuri grele…

Von Balthasar își înălță ochii spre cer. Parcă începeau să se adune norii.

— Ah! Românie, Românie! exclamă el privind pe deasupra noastră, peste sat, peste deal. Ce țară! Ce neam!… Ați rămas ce-ați fost de atîtea mii de ani. S-au risipit zeii, v-a uitat Zalmoxis, dar voi ați rămas cum v-au ursit strămoșii voștri…

Își coborî privirile și-mi căută ochii. Parcă ar fi voit să mă fulgere.

— De ce n-ați avut noroc? mă întrebă ridicînd glasul. De ce trebuie să vă prăbușiți înainte de vreme?

Îi scăpărau ochii de parcă ar fi fost mîniat.

— Vă prăbușiți în întuneric pentru încă o mie de ani. Întuneric, în adînc, tot mai adînc…

Își trecu mîna pe frunte, parcă ar fi vrut să ofteze. Apoi se întoarse spre Leopold.

— Schicksal! spuse el zîmbind amar.

— Schicksal! repetă celalt.

Von Balthasar își puse brusc casca și mă privi din nou. Avea acum privirile reci, înghețate.

— Aveam nevoie de oameni, spuse. Avem cu noi dinamită, dar ne trebuiesc și oameni. Trebuie să distruge șoseaua pînă la Dumbrăvi. Noi o dinamităm, iar dumneavoastră săpați șanțuri pe margini. Dar nu cum ați săpat pînă acum. Ne trebuiesc șanțuri adînci și largi, șanțuri antitanc.

Ascultam zîmbind. Îl zărisem de departe pe Vasile și îmi venise inima la loc.

— Credeați c-o să-l las fără coșciug? strigă el. Vasile oprise, după obiceiul lui, cu o mînă în șold, și toată fața i luminase: I-am adus bradul, spuse. Brad împărătesc.

— Ce e cu dumnealui? întrebă Leopold.

— A venit pentru coșciug, îl lămurii. Coșciug pentru Moș. Trage să moară. Are peste nouăzeci de ani…

Soldatul ne privea pe rînd, nedumerit, încercînd să ghicească ce se întîmplă. M-am întors spre el:

— Sörg, i-am spus. Ein schoner Sörg für Grossvater. Neunzigjahre