— Poate ne-o ajuta Dumnezeu și Maica Domnului, șopti una din femei, făcîndu-și cruce.

— Binecuvîntează-ne, părinte, spuse Lixandru fără să ridice capul. Spune o rugăciune, să nu se mai afunde în pămînt.

— Să nu ne mai scape printre degete, cum ne-a scăpat de Sfîntă Mărie, vorbi una din femei. Iar de-o fi fermecată…

— Nu e fermecată, o întrerupse dascălul.

Lixandru se înălță din șanț, cu mîna pe tîrnăcop.

— Lăsați-l pe părinte să spună rugăciunea.

Popa își făcu cruce și plecă fruntea.

— Ajută-ne, Doamne, s-o găsim, că sîntem prăpădiți și urgisiți. Și-au să vină vremuri grele, pîrjol și foamete… Ajută-ne Doamne…

Ne închinam toți, și ne rugam.

— Doamne-ajută! spuse Lixandru și îngenunche din nou în fundul șanțului.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, o găsim în noaptea asta, spuse dascălul. Că nu e comoară fermecată. N-are flacără albastră…

Lixandru scoase piatra și o așeză pe marginea șanțului. Era o piatră mare, bolovănoasă, care parcă se clătina întruna. O apucă dascălul cu amîndouă mîinile și o dădu deoparte. Lixandru începu să răscolească din nou cu tîrnăcopul. Îl priveam toți ținîndu-ne răsuflarea. După cîtva timp, îl auzii cum oftează. Nu-i vedeam obrazul dar îl ghiceam încruntat, amărît.

— Poate n-o fi aici, vorbi Popa. Dacă ne-am întoarce fiecare la șanțurile noastre? Mai avem cinci ceasuri pînă la ziuă. Dacă ne ajută Dumnezeu, pînă în zori o găsim.

Făcui semn femeilor de lîngă mine să se întoarcă la șanțul lor. Era șanțul ăl nou, pe care-l începusem cu două nopți mai înainte. Pornea și el, ca toate celelalte, din șosea și se îndrepta spre cimitir. Așa cum ne sfătuise Moșu. Dar femeile șovăiau.

— Ia stați! șopti una din ele. Parcă se aude ceva.

Se auzeau surde, depărtate, bubuiturile de tun. Dar se mai auzea ceva, cînd departe, cînd foarte aproape. Ca un geamăt, un suspin.

— Nu cumva o fi murit Moșu? strigă deodată Ilaria.

Mă privi scurt, speriată, și porni alergînd spre casă.

— Doamne ferește! făcu Popa închinîndu-se.

Porni și el, și după el, noi toți.

Nu murise. L-am găsit moțăind, uitîndu-se la lampă. Ilaria îi înălță capul pe perne.

— Să-mi aprinzi o lumînare, spuse. S-o am aici, lîngă mine, că poate se îndură Dumnezeu.

Se apropiase și popa de pat. Moșu îl privi lung, ca și cum s-ar fi trudit să-l recunoască.

— De ce v-ați întors? îl întrebă. Cui i-a fost frică?

— Femeile, începu Popa. Femeile. Una din femei…

Apoi îmi făcu semn să-l lămuresc eu.

— Li s-a părut că se aude ceva. Dar le-am spus: astea nu-s tunuri rusești. Sînt ai noștri. Urcă spre Oglindești.

Moșu mă privea și pe mine lung, parcă i-ar fi fost greu să mă recunoască.

— Dar Vasile unde e? de ce-a plecat? întrebă el deodată. Cine o să-mi facă coșciugul?

— Nu te mai gîndi, îl întrerupse Popa. Nu te îngropăm noi fără coșciug. Om găsi noi, în șapte sate, dulgher să-ți facă coșciugul.

— Dar nu ca Vasile, spuse Moșu. Nu mai găsim noi meșter ca Vasile. Întoarce încet capul spre Ilaria: De ce-o fi plecat?

— I-a fost frică. A fugit și el ca ceilalți, spre munte.

— Poate că nu știe, spuse Moșu, și d-aia a plecat. Că nu știe…

— Ce să știe? îl întrebai.

— Nu știe, repetă coborînd glasul.

Închise din nou ochii. Părea că doarme, senin, împăcat. Popa se așezase pe scaun. Lîngă fereastră, Ilaria privea în întuneric, fumînd.

— Trebuie s-o găsiți, vorbi deodată Moșu. Că dacă n-o găsiți, nu se îndură Dumnezeu și nu mă ia. Și am să mă chinui așa pînă după Sfîntul Dumitru.

Lixandru, dascălul, ceilalți ne așteptau în curte.

— Ce spune Moșu? întrebă dascălul.

— Spune să ne întoarcem la șanțuri. Că trebuie s-o găsim…

Am pornit toți după Popă, strînși unul într-altul, căci femeilor le era frică.

Dormeam greu, Ilaria mă zguduia din toate puterile să mă trezească.

— Au venit, șopti. Sînt nemți.

— Și galbenii? o întrebai.

— Jumătate sînt la Lixandru, să-i împartă oamenilor, cînd s-or întoarce. Jumătate i-am ascuns sub patul Moșului.

Mă frecam la ochi. Așadar, nu visasem; găsisem comoara. O găsise Ilaria, către dimineață, cînd nu mai rămăseseră decît Lixandru, cu nepoții și cu mine. O găsise departe de șanțul în care săpa în neștire Lixandru.

— Ia veniți încoa! ne-a strigat. Mi se pare mie sau…

Ne-am făcut cruce. După socoteala lui Lixandru, erau acolo, în ulcică, peste o mie de galbeni.

— Nu te ridica în picioare, să nu te vadă sentinelele pe fereastră, șopti Ilaria.

De-a bușilea, m-am tîrît pînă la lada de campanie. Mi-am îmbrăcat tunica de sergent. În piept mai rămăsese o singură decorație, dar era cea bună: Crucea de Fier. Cînd m-am îndreptat spre ușă, Ilaria își privea obrazul într-o oglinjoară.

— Dacă te poți înțelege cu ei, spune-le că noi nu știm nimic…

Fără îndoială, dormisem adînc. Doar la cîteva zeci de metri, pe șosea, se aflau patru camioane, cu mitraliere în poziție de tragere, iar în fața bisericii, cîteva motociclete. Nu auzisem nimic. Îmi netezeam cu palma tunica. N-o mai îmbrăcasem de mai bine de un an. Dar simțeam că-mi lipsește ceva, și nu-mi dădeam seama ce. Doar după ce-am deschis poarta și am zărit sentinela cu pușca-mitraîieră și pe cei doi ofițeri, am înțeles ce era. Nu se mai auzeau tunurile.

— Kamarad! am strigat de departe. Ich streche deutsch. Aber wenig, sher wenig…

Unul din ofițeri începu să rîdă. Celalt mă privea nedumerit, ca și cum s-ar fi întrebat dacă nu cumva îmi bat joc de el.

— Vorbim românește, spuse. Ce se întîmplă aici? Unde sînt oamenii?

— Au fugit în munte. Le-a fost frică…

Locotenentul care rîsese cu atîta poftă mă privea acum prietenos, dar cu mare tristețe. Se apropia încet de mine.

— Unde ți-ai lăsat brațul? mă întrebă.

— La Cotul Donului. În a doua bătălie de învăluire de la Cotul Donului.

— A doua bătălie de învăluire, repetă el visător. A doua bătălie de la Cotul Donului.

Vorbea atît de bine românește, încît nu puteam crede că nu e român. Se întoarse către celalt:

— Cum trebuie să-l salutăm? Ca