de la cineva, adăugă zîmbind enigmatic. Am descoperit-o singur, cînd mi s-a spus că doctorul Monroe a venit la Geneva ca să discute anumite detalii cu un prieten al profesorului Bernard. Am ghicit imediat că acel prieten nu puteai fi decît dumneata. Evident, nici Monroe, nici ceilalți de la Laboratorul de gerontologie nu cred, nu pot crede un asemenea lucru…

— Îmi dai o veste bună…

— Adevărul tot se va afla, continuă Jones, neîncercînd să-și ascundă satisfacția. Povestea e prea frumoasă ca să fie îngropată sub tăcere. Am să scriu un roman, adăugă începînd să-și curețe pipa. L-am și început, de altfel. Pentru dumneata nu va prezenta nici un risc. Acțiunea se petrece în Mexic, înainte și în timpul războiului, și majoritatea personajelor sînt mexicane. Bineînțeles, am să vă trimit romanul dacă, la apariție, veți fi în aceiași termeni de prietenie cu Linda. L-am cunoscut bine pe fratele ei, pilotul, cel care a murit la Okinawa…

Se întrerupse brusc, ca și cum și-ar fi amintit ceva important, și deschise servieta.

— Să nu uit albumul de familie, spuse. I-am făgăduit doctorului Gavrilă că, dacă reușesc să vă întîlnesc, am să vi-l predau… Sînt documente prețioase: amintiri din, cum să spun? amintiri din prima dumneavoastră tinerețe…

Ajuns acasă, împachetă albumul într-o coală de hîrtie albastră, îl introduse într-un plic și îl sigilă. În colțul de sus, pe stînga, scrise: „Primit în ziua de 20 februarie 1948, de la Ted Jones-Junior, corespondentul lui Time Magazine la București. Mi l-a adus din partea doctorului Gavrilă.”

Lucrurile se simplifică și se complică în același timp, își spuse deschizînd blocul. Începu să scrie, în franțuzește, povestind întîlnirea și rezumînd conversația cu Jones. Apoi adăugă: „Confirmă informațiile doctorului Monroe: distrugerea sistematică a documentelor din anii 1938–39. Singurele indicații în legătură cu procesul de refacere fiziologică și de anamneză. Singurele probe științifice ale regenerării și întineririi printr-o masivă descărcare electrică. Asta înseamnă că originea fenomenului de mutație nu mai interesează. De ce…

Se întrerupse și rămase cîteva clipe pe gînduri. „Evident din schița autobiografică și din alte însemnări grupate în mapele A, B și Q eventualul cititor va putea afla esențialul. Dar, fără materialele colecționate și adnotate de profesorii Stănciulescu și Bernard, mărturisirile mele și-au pierdut valoarea documentară. Mai mult, aproape totalitatea însemnărilor mele se referă la consecințele anamnezei, într-un cuvînt, la experiențele unui mutant care anticipează existența omului postistoric. Documentele Stănciulescu–Bernard nu conțineau informații în legătură cu aceste experiențe, dar, într-o anumită măsură, le asigurau credibilitatea. Nu pot trage decît o singură concluzie: mărturisirile mele nu se adresează unui eventual cititor dintr-un viitor apropiat, să spunem din anul 2000. Dar atunci, cui?

Un răspuns provizoriu ar putea fi acesta: în urma războaielor nucleare care vor avea loc, multe civilizații, începînd cu cea occidentală, vor fi distruse. Fără îndoială, catastrofele vor dezlănțui un val de pesimism necunoscut pînă atunci în istoria omenirii, o descurajare generală. Chiar dacă nu toți supraviețuitorii vor ceda ispitei de a se sinucide, foarte puțini vor mai avea destulă vitalitate ca să poată spera în om și în posibilitatea unei umanități superioare speciei homo sapiens. Descoperite și descifrate atunci, mărturisirile acestea ar putea contrabalansa deznădejdea și voința universală de extincție. Prin simplul fapt că exemplifică posibilitățile mentale ale unei umanități care va lua naștere într-un viitor îndepărtat, asemenea documente demonstrează, pentru că o anticipează, realitatea omului postistoric.

Această ipoteză presupune conservarea întregului material depus astăzi în safe. Nu-mi dau seama cum va fi asigurată această salvgardare. Dar, pe de altă parte, nu mă pot îndoi că așa se va întîmpla. Altminteri, experiența mea n-ar avea sens.”

Introduse paginile scrise într-un plic, îl sigilă și plecă spre bancă. Încuind ușa, auzi telefonul sunînd, și continuă să-l audă coborînd scările.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Șanțurile

— N-are să plouă, le-am spus. Dacă ne ajută Dumnezeu și Maica Domnului, în noaptea asta o găsim.

Dar eram puțini, vreo douăzeci. Lixandru, cu nepoții, Popa, dascălul, restul, multe femei.

— Unde sînt ceilalți, părinte? l-am întrebat.

Popa ridică din umeri.

— Te faci că nu vezi, nu auzi, spuse. Ia ascultă!

Am întors capul spre vale. Se auzeau acum mai deslușit, dar încă foarte departe.

— Astea nu-s tunuri rusești, părinte, l-am liniștit. Astea sînt ale noastre. Dar nu vin într-aici. N-au ce să caute pe-aici. Ți-am spus, urcă toți spre Oglindești. Acolo s-au concentrat nemții. Acolo au să se înfrunte, într-o zi, două…

Popa oftă, scuipînd în palme, și înfipse lopata în pămînt. Dar după cîteva clipe se opri din nou.

— Nu poate să fie pe-aici, Marine, spuse. Pe-aici e numai pietriș.

Cum de l-a auzit? Eu n-o văzusem. Nici nu crezusem că va veni noaptea asta. O lăsasem lîngă patul Moșului. „N-aș vrea să moară înainte de a o găsi, îmi spuse. Și nu mai are mult…”

Și acum, deodată, era lîngă noi, în spatele Popii. Am tresărit amîndoi.

— Dacă ai dat de pietriș, e semn bun, părinte, spuse. Așa a fost și în noaptea de Sfîntă Mărie. Am dat întîi de pietriș.

Mai trase o dată din țigară și mi-o întinse să i-o țin. Ceru tîrnăcopul. Mă dădui în lături, cu țigara între degete. Mi-era rușine s-o las pe ea să cerceteze pietrișul cu tîrnăcopul. Ascultam cum mi se bate inima, mai tare, tot mai tare. S-au adunat și ceilalți.

— Pe-aici să fie, spuse Ilaria. Așa a fost și de Sfîntă Mărie.

Săltă o piatră mare cu tîrnăcopul.

— Ia vezi dumneata, Lixandre, spuse.

Apoi întoarse capul înspre mine și-i dădui țigara. Lixandru scormonea sub