Căută nervos în servietă și-i arătă cîteva fotografii, din față și din profil, din unghiuri diferite. Fuseseră luate, în toamna lui 1938, chiar de chirurgul care reușise să-i modifice atît de radical trăsăturile figurii.

— Și, pentru orice eventualitate, adăugă zîmbind, port cu mine în servietă și albumul de familie. Să intrăm o clipă în cafeneaua asta continuă deschizînd ușa. Nici nu bănuiți ce emoții am avut cînd v-am zărit, adineaori. Mi-era teamă că auzindu-mă strigînd: „Domnule Matei!”, n-o să întoarceți capul…

— Așa era să și fac, răspunse zîmbind. Dar, recunosc, eram curios…

Se așezară la o masă și, după ce comandă o limonada caldă și o sticlă cu bere, necunoscutul începu să-l privească fascinat și neîncrezător totodată.

— Acum cîteva săptămîni, la 8 ianuarie, ați împlinit optzeci de ani! șopti. Și nu arătați mai mult de treizeci, treizeci și doi… Și arătați astfel pentru că încercați să vă ascundeți vîrsta…

— Încă nu știu cu cine am plăcerea să stau de vorbă…

— Îmi cer iertare, spuse după ce sorbi din paharul cu bere. Sînt încă foarte emoționat. Cum spun jucătorii la curse, am mizat totul pe un cal, și am cîștigat!… Sînt Ted Jones-Junior, corespondent la Time Magazine… Totul a început acum vreo zece ani, cînd am citit interviul dumneavoastră: Being Struck by the Thunder. Am fost extrem de impresionat, chiar după ce-am aflat că era apocrif. Dar apoi a venit războiul, și foarte puțini și-au mai amintit de interviu.

Goli paharul cu bere și-l întrebă dacă poate continua în englezește și dacă-l supără tutunul de pipă.

— Acum doi ani, cînd s-a descoperit celebra arhivă secretă a doctorului Rudolf, a început să se vorbească din nou de cazul dumneavoastră, evident, pe cît era cunoscut din materialele adunate de Gilbert Bernard. Dar nu se știa nimic altceva, nu se știa nici măcar dacă mai trăiți sau nu. Din nefericire, doctorul Rudolf fusese un nazist notoriu – de altfel s-a sinucis în ultima săptămînă a războiului – și atunci, tot ce e în legătură cu experiențele lui e suspect…

— Ce fel de experiențe? întrebă.

— Electrocutarea animalelor, în special a mamiferelor… Începînd cu un milion două sute de mii de volți pînă la două milioane.

— Și cu ce rezultate?

Încercă să rîdă și își umplu din nou paharul cu bere.

— E o poveste lungă, începu.

I se păru, într-adevăr, lungă, obscură și inconcludentă. Primii cercetători ai arhivei Rudolf ar fi afirmat că, în anumite cazuri, victimele nu au fost ucise de șocul electric, dar experiențele începînd puține luni în urmă n-au putut fi urmărite consecințele electrocutării. În alte cazuri, s-ar fi constatat o modificare a sistemului genetic. Cîțiva cercetători ar fi interpretat asemenea modificări ca prodromul unei mutații. Dar, fără să se știe precis în urma căror împrejurări, o seamă de piese din arhivă, dintre cele mai prețioase, au dispărut. În orice caz, în lipsa oricărei indicații relative la experimentarea cu persoane umane, dosarul Rudolf nu era concludent. Pe de altă parte, imensa majoritate a savanților americani respingeau a priori ipoteza regenerării prin electricitate.

— Singurul argument erai, și ai rămas încă, dumneata! exclamă. Era deci de așteptat ca puținele materiale salvate de profesorul Bernard să fie sistematic depreciate și, în anumite cazuri, distruse.

— Credeți că într-adevăr așa a fost? îl întrerupse. Șovăi cîteva clipe, privindu-l zîmbind.

— Am motive puternice să nu mă îndoiesc. Din fericire, am fost trimis corespondent în România…

Chiar înainte de a junge la București, învățase românește, atît cît îi trebuia ca să poată citi și ca să se descurce singur pe stradă și prin magazine. A avut norocul să-l cunoască, și să se împrietenească, destul de repede, cu doctorul Gavrilă, în posesia căruia se găseau albumul de familie și toată documentația adunată de Profesor.

— Ce articol extraordinar aș fi publicat! Omul reîntinerit prin trăsnet! Cu fotografii, cu documente, cu declarațiile profesorului Roman Stănciulescu, ale doctorului Gavrilă și ale celorlalți, care v-au îngrijit, cu interviul pe care vi l-aș fi luat acum, și atîtea alte fotografii făcute aici, în Geneva, în februarie 1948!

Se întrerupse, încercă să-și reaprindă pipa, apoi renunță, și-l privi adînc în ochi.

— …Deși englezeasca dumitale e perfectă, văd că nu spui nimic.

— Așteptam urmarea…

— Nu v-ați înșelat, reluă. Urmarea e tot atît de spectaculoasă și misterioasă, pe cît a fost experiența dumitale. Pentru motive de ordin etic și politic, articolul nu poate fi publicat. Tot ce-ar putea da naștere la confuzii, adică tot ce-ar părea că, într-un fel sau altul, confirmă teoria doctorului Rudolf, trebuie împiedicat să vadă lumina tiparului. Mai ales acum, adăugă zîmbind, cînd e vorba să se voteze credite masive pentru institutele de cercetări gerontologice… nu spuneți nimic? îl întrebă brusc.

Ridică din umeri.

— Cred că totul se întîmplă așa cum trebuia să se întîmple. Îmi pare rău de munca dumitale și de timpul pe care l-ai pierdut, dar consecințele articolului ar fi fost dezastruoase. Dacă oamenii, mai precis, anumiți oameni, ar fi siguri că electrocutarea poate rezolva problema regenerării și a reîntineririi, ne putem aștepta la orice… Cred că e preferabil să-i lăsăm pe biochimiști și pe gerontologi să-și continue cercetările, într-o zi, mai mult sau mai puțin apropiată, vor ajunge la același rezultat…

Fuma, privindu-l cum soarbe din paharul cu limonada caldă.

— În orice caz, spuse tîrziu, e vorba și de dumneata. Cînd făceam planul articolului, nu mă gîndeam la ce-ar fi devenit viața dumitale după apariție.

— Într-un anumit sens, îl întrerupse rîzînd, a și început să devină. Cum se face că m-ai descoperit atît de ușor? Eu îmi închipuiam că doctorul Gavrilă, și toți ceilalți din România mă credeau mort de mult, mort într-un accident de automobil…

— Așa cred cei mai mulți din ei. Așa credea și doctorul Gavrilă, pînă în ziua cînd l-am informat eu, în mare secret, că sînteți în viață și că trăiți aici, la Geneva… Să nu vă închipuiți că am aflat asta