— Mulțumesc, am înțeles! exclamă, neizbutind să-și ascundă bucuria.

Se înclină profund, îi strînse mîna emoționat și se îndreptă spre ușă. Îl privea cum se depărtează grăbit, parcă ar fi fost așteptat de cineva, chiar acolo, în stradă.

— V-am făcut de mai multe ori semn, spuse patronul coborînd glasul, dar nu m-ați văzut. Era pe vremuri, un client al nostru; îl cunoaște toată lumea: Monsieur Olivier, dar unii îi spun doctor: doctor Olivier Brisson. A fost cîtva timp institutor, dar într-o zi și-a părăsit școala și orașul fără să anunțe pe nimeni. Nu cred că e în toate mințile. Intră în vorbă cu oamenii și se prezintă contele de Saint-Germain…

Își reaminti de această întîlnire cînd observă că, într-un chip ciudat, scenariul începe să se repete. Se împrietenise în acel an cu Linda Gray, o tînără californiană care, între altele, avea, pentru el, marea calitate de a nu cunoaște gelozia. Într-o seară, pe neașteptate, cînd încă nu umpluse a doua ceașcă cu cafea, îi spuse:

— Am aflat că erai bun prieten cu un faimos doctor francez…

— A murit, o întrerupse. A murit într-un accident de avion, în iarna lui 1943…

Tînăra își aprinse țigara și, după ce înghiți primul fum, continuă, fără să-l privească:

— Unii cred că n-a fost accident. Că avionul lui a fost doborît pentru că… În sfîrșit, nu prea am înțeles bine, dar o să afli în curînd chiar de la el. I-am spus să vină la nouă, adăugă, privindu-și ceasul.

— Cine vine la nouă? o întrebă zîmbind.

— Doctorul Monroe. E director, sau altceva important la Laboratorul de gerontologie din New York…

Îl recunoscu imediat. Îl văzuse de mai multe ori la bibliotecă, apoi, cu puține zile mai înainte, la cafenea. Ceruse voie să se așeze la masă și, abia așezat, îl întrebase dacă l-a cunoscut pe profesorul Bernard.

— L-am cunoscut foarte bine, răspunse. Dar mi-am făgăduit să nu discut niciodată istoria și semnificația amiciției noastre…

— Iertați-mă dacă am fost nevoit să recurg la această stratagemă, începu întinzîndu-i mîna. Sînt doctorul Yves Monroe și am cercetat materialele profesorului Bernard la New York. Pe mine, ca biolog și gerontolog, mă interesează în special un lucru: să împiedic proliferarea unor noi, primejdioase mituri: bunăoară, credința că tinerețea și viața pot fi prelungite altfel decît prin mijloacele pe care le utilizăm astăzi, mijloace pur biochimice. Știți la ce mă refer?

— Nu.

— Mă refer în primul rînd la metoda propusă de doctorul Rudolf, electrocutarea prin șocuri de un milion, un milion și jumătate de volți… E o aberație!

— Din fericire, nu cred că metoda a fost vreodată aplicată.

Doctorul apucă paharul cu whisky și începu să-l învîrtească, absent, între degete.

— Nu, n-a fost, vorbi tîrziu, urmărind cu privirile cuburile de gheață. Dar s-a răspîndit legenda că doctorul Bernard a cunoscut un caz oarecum analog, cazul unei întineriri provocate de electricitatea descărcată de un trăsnet. Dar materialele depuse la laboratorul Rockefeller sînt atît de aproximative și de confuze, încît nu se poate trage nici o concluzie. De altfel, mi s-a spus, o parte din fonograme s-au pierdut; mai precis, au fost distruse din greșeală, încercîndu-se transmisia lor pe plăci perfecționate… În orice caz, în măsura în care sînt utilizabile, documentele înregistrate de profesorul Bernard se referă exclusiv la fazele de recuperare și reintegrare psihomentală a pacientului lovit de trăsnet…

Se întrerupse și, fără să-l fi apropiat de buze, așeză atent paharul pe măsuță.

— …Mi-am permis să forțez această întîlnire, reluă, în speranța că veți putea aduce unele lămuriri într-o chestiune destul de obscură. Mi-ați mărturisit că l-ați cunoscut bine pe profesorul Bernard. De curînd s-a răspîndit zvonul că cele mai importante documente le avea cu el, în două valize, și că avionul în care trebuia să treacă Atlanticul a fost doborît tocmai din cauza acestor valize; nu se știe prea bine ce conțineau, dar unul din serviciile rivale a voit să se asigure, să evite, cum se spune, orice risc… Știți ceva precis în legătură cu conținutul acestor valize?

Ridică din umeri, încurcat.

— Cred că numai asistenții doctorului Bernard, de la Paris, v-ar putea lămuri…

Doctorul zîmbi cu oarecare efort, neîncercînd să-și ascundă dezamăgirea.

— Cei care își mai amintesc declară că nu știu nimic. Iar ceilalți se prefac că au uitat… Am citit și articolele profesorului Roman Stănciulescu din La Presse Medicale, reluă după o pauză. Din nefericire, Stănciulescu a murit în toamna lui 1939. Unul din colegii mei, în misiune la București, mi-a scris de curînd că toate încercările lui de a afla mai mult de la asistenții profesorului Stănciulescu n-au dus la nici un rezultat…

Apucă din nou paharul cu whisky și, după ce-l învîrti de mai multe ori între degete, îl apropie de buze; cu mare grijă, foarte încet, începu să soarbă.

— Prin intervenția doctorului Bernard, ați avut, vreo trei, patru ani, o bursă Rockefeller. Care era aria cercetării?

— Materiale pentru o istorie a psihologiei medicale, răspunse. Le-am expediat, în 1945, colaboratorilor profesorului Bernard, la Paris…

— Interesant, spuse, ridicîndu-și brusc privirile din pahar și scrutîndu-l îndelung.

În noaptea aceea se întoarse acasă melancolic, oarecum preocupat. Nu era sigur că Monroe îi ghicise identitatea. Pe de altă parte, nu înțelegea cine credea el că este: un prieten personal al lui Bernard? Un pacient? Dacă totuși ascultase înregistrările de la Geneva, din anii 1938–39, ar fi trebuit să-i recunoască vocea… Îl liniști, a doua zi, întrebarea Lindei:

— La ce-a făcut aluzie doctorul, aseară, cînd m-a luat deoparte și mi-a spus: „Dacă îți va spune vreodată că a trecut de șaptezeci de ani, să nu-l crezi”?

Cîteva săptămîni în urmă, în dreptul unei cafenele de curînd deschise, se auzi strigat în românește:

— Domnul Matei! Domnul Dominic Matei!

Întoarse speriat capul. Un tînăr înalt, blond, cu capul gol, se îndreptă grăbit spre el, încercînd în același timp să-și deschidă servieta.

— Am învățat puțin românește, spuse într-o franceză stîngace, dar nu îndrăznesc să vorbesc. Știam că sînteți aici, la Geneva, și cu atîtea fotografii la dispoziție, nu