– și deci nici nu încearcă să comunice – decît fapte și semnificații accesibile capacității mentale a copilului. Această continuă camuflare a imenselor posibilități care mi-au fost puse la dispoziție nu m-a silit să duc o «viață dublă»; în prezența copiilor, nici părinții, nici pedagogii nu trăiesc o «viață dublă».

Într-un anumit fel, experiența mea are o valoare exemplară. Dacă cineva mi-ar spune că există printre noi sfinți, sau autentici magicieni, sau Boddhisattva sau orice alt fel de persoane înzestrate cu puteri miraculoase, l-aș crede. Prin însuși modul lor de a exista, asemenea oameni nu pot fi recunoscuți de profani.

Începînd din dimineața zilei de 1 noiembrie 1947, se hotărî să nu-și mai scrie însemnările în franțuzește, ci într-o limbă artificială pe care o construise cu pasiune, aproape cu entuziasm, în ultimele luni. Îl încîntau mai ales extraordinara suplețe a gramaticii și posibilitățile infinite ale vocabularului (izbutise să introducă în sistemul proliferării pur etimologice un corectiv împrumutat din teoria ansamblurilor). Putea acum să descrie situații paradoxale, aparent contradictorii, imposibil de exprimat în limbile existente. Așa cum era construit, acest sistem lingvistic nu putea fi descifrat decît printr-un calculator electronic perfecționat; deci, socotea, nu înainte de 1980. Această certitudine îi îngăduia să destăinuie fapte pe care nu îndrăznise pînă atunci să le mărturisească în scris.

Ca de obicei după o dimineață consacrată lucrului, plecă să se plimbe pe marginea lacului. La întoarcere, se opri la Cafe Albert. Îndată ce-l zări, chelnerul comandă cafeaua și sticla cu apă minerală. Îi aduse ziarele, dar nu avu timp să le parcurgă. Un bărbat înalt, distins (parcă ar fi coborît dintr-un tablou de Whistler, își spuse), încă destul de tînăr, deși stilul vetust al costumului îi adăuga cel puțin cinci, șase ani, se opri în dreptul lui și-i ceru voie să se așeze la masă.

— E curios că ne întîlnim tocmai astăzi, zi atît de importantă pentru dumneavoastră, spuse. Eu sînt contele de Saint-Germain. Cel puțin, așa mi se spune, adăugă cu un zîmbet amar. Dar nu e curioasă această întîlnire, doar la cîteva zile după descoperirea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă? Desigur că ați aflat și dumneavoastră…

— Doar ce-au scris ziarele, spuse.

Îl privi lung și zîmbi. Apoi ridică mîna în sus:

— Dublă, și fără zahăr, preciză. Toate întîlnirile de acest fel, începu după ce chelnerul îi aduse cafeaua, toate întîlnirile între persoane incredibile, ca noi, au un aer de pastișă. Consecință a literaturii proaste, pseudoocultistă, adăugă. Dar trebuie să ne resemnăm: nu se poate face nimic împotriva folclorului de mediocră calitate; legendele care încîntă anumiți contemporani sînt de un gust detestabil… Îmi aduc aminte de o convorbire cu Mathila Ghyka, la Londra, în vara lui 1940. Era puțin timp după căderea Franței. Acest admirabil savant, scriitor și filozof (în paranteză fie spus, eu prețuiesc mult nu numai Le Nombre d’or, ca toată lumea, ci și romanul lui din tinerețe, La Pluie d’etoiles), acest inegalabil Mathila Ghyka îmi spunea că al doilea război mondial, care abia începuse, este, de fapt, un război ocult între două societăți secrete, și anume între Templieri și Cavalerii Teutoni… Dacă un om de inteligența și cultura lui Mathila Ghyka putea gîndi astfel, nu e de mirare că tradițiile oculte sînt desconsiderate… Dar văd că nu spuneți nimic, adăugă zîmbind.

— Vă ascultam. Mă interesează…

— De altfel, nici nu e nevoie să vorbiți prea mult. Am să vă rog doar, la sfîrșit, să-mi răspundeți la o întrebare… Nu pretind că știu cine sînteți, reluă după o pauză. Dar sîntem cîțiva care, din 1939, știm că existați. Faptul că ați apărut deodată, și independent de tradițiile pe care le cunoaștem ne îndeamnă să credem, pe de o parte, că aveți o misiune specială, iar pe de altă parte, că dispuneți de mijloace de cunoaștere mult superioare celor care sînt la dispoziția noastră… Nu e nevoie să confirmați tot ce vă spun, adăugă. Am venit să vă întîlnesc pentru că descoperirea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă este primul semn dintr-un sindrom bine cunoscut. Vor urma, destul de repede, și alte descoperiri, și în același sens…

— Adică? îl întrerupse zîmbind.

Îl privi din nou lung, scrutător.

— Văd că mă puneți la încercare. Poate aveți dreptate… Dar semnificația descoperirilor este clară: manuscrisele de la Qumran revelează doctrinele esenienilor, comunitate secretă despre care nu se știe aproape nimic precis. De asemenea, manuscrisele gnostice descoperite de curînd în Egipt, și încă nestudiate, vor revela anumite doctrine esoterice, ignorate timp de aproape optsprezece secole. Curînd vor urma alte asemenea descoperiri dînd la iveală alte tradiții rămase secrete pînă în zilele noastre. Sindromul la care făceam aluzia aceasta este: revelarea în serie a doctrinelor secrete. Ceea ce înseamnă apropierea Apocalipsului. Ciclul se încheie. Asta se știa mai demult, dar după Hiroshima știm felul în care se va încheia…

— Foarte adevărat, șopti absent.

— Întrebarea pe care voiam să v-o pun este aceasta: dispunînd de cunoștințele care v-au fost transmise știți ceva precis despre felul cum va fi organizată… Arca?

— Arca? întrebă surprins. Vă gîndiți la o replică a corăbiei lui Noe?

Celalt îl privi din nou, lung, curios și iritat totodată.

— Era numai o metaforă, reluă tîrziu. O metaforă devenită clișeu, adăugă. O găsiți în toată maculatura așa-zisă ocultistă… Mă refeream la transmiterea tradiției. Știu că esențialul nu se pierde niciodată. Dar mă gîndeam la celelalte, multe, care, deși nu reprezintă esențialul, mi se par totuși indispensabile unei existențe cu adevărat umane; bunăoară, tezaurul artistic occidental, în primul rînd muzica și poezia, dar și o parte din filozofia clasică, și anumite științe…

— Cred că vă închipuiți ce vor gîndi despre științe acei cîțiva supraviețuitori ai cataclismului, îl întrerupse zîmbind. Probabil că omul postistoric, cum am auzit că i se spune, omul postistoric va fi alergic la știință cel puțin o sută, două de ani…

— E foarte probabil, continuă. Dar mă gîndeam la matematică… În sfîrșit, cam asta voiam să vă întreb.

Rămase mult timp pe gînduri, șovăind.

— În măsura în care am