ochii de un album vechi și modest ca înfățișare, înțelese că trebuie să-l cumpere. Costă 5 franci. Ajuns acasă, începu să-l răsfoiască, atent, curios, deși nu știa ce caută. Fusese fără îndoială albumul unui începător, poate al unui licean. Chiar un nepriceput ca el își dădea seama că timbrele sînt recente și banale. Deodată se hotărî și, cu o lamă de ras, începu să taie cartoanele. Desprinse cu mare grijă cîteva plicuri de celofan, pline cu timbre vechi. Era ușor de ghicit ce se întîmplase: cineva, persecutat de regim, încercase și izbutise să scoată astfel din Germania un mare număr de timbre rare.

Reveni a doua zi și întrebă pe patronul magazinului dacă își amintește cine i-a vîndut albumul. Nu știa; îl cumpărase într-un lot de albume vechi, la o licitație, cu cîțiva ani în urmă. Cînd îi arătă timbrele desprinse din cartonaje, negustorul păli.

— Asemenea rarități nu s-au mai văzut de mult, spuse, nici în Elveția, nici în altă țară.

Dacă le-ar vinde acum, adăugă, ar putea lua cel puțin 100.000 de franci. Dar dacă mai așteaptă, la o licitație internațională ar putea obține chiar 200.000…

— Dar fiind că le-am cumpărat pe nimic de la dumneata, socotesc că se cuvine să împărțim pe jumătate. Dar acum am nevoie de cîteva mii de franci. Restul, pe măsură ce vinzi timbrele, mi-l depui la bancă…

„Cît l-ar fi pasionat pe Leibniz asemenea întîmplări! își spuse zîmbind. Să te simți obligat să-ți revizuiești principiile filozofice pentru că, pentru că în chip misterios…”

Începînd din 1942 înțelesese că versiunea accidentului nu mai era acceptată nici de Gestapo, nici de alte servicii de informații care, pentru motive diferite, se interesau de cazul lui. Foarte probabil, se făcuseră indiscreții la București, coroborate ulterior cu anumite amănunte obținute la Paris, din cercul asistenților lui Bernard. Dar dacă se aflase că trăiește la Geneva, nu se știa cum arată și nu i se cunoștea numele. Spre surpriza lui, descoperise într-o seară, ieșind de la cafenea, că este urmărit. Reuși să-și piardă urma și petrecu o săptămînă într-un sat în apropiere de Lucerna. Curînd după ce se întoarse, incidentul se repetă: doi bărbați fără vîrstă, îmbrăcați în macferlane, îl așteptau în fața bibliotecii. Unul din bibliotecari cobora tocmai atunci; îl rugă să-i îngăduie să-l însoțească. După cîtva timp, cînd bibliotecarul nu se mai putea îndoi că într-adevăr erau urmăriți, s-au urcat într-un taxi. Un cumnat al bibliotecarului era funcționar la Serviciul străinilor. De la el a aflat mai tîrziu că fusese confundat cu un agent secret și i s-a comunicat numărul de telefon la care putea chema în caz de nevoie. Îl amuza faptul că, deși îl căuta Gestapoul și probabil și alte servicii, riscurile imediate se datorau confuziei cu un banal informator sau agent secret…

Încă din primul an, sfătuit de doctorul Bernard, își depunea caietele cu însemnări personale într-un safe la bancă. Apoi renunțase la caiete; scria într-un bloc, pe care-l purta tot timpul cu el. Anumite pagini, conținînd mărturisiri prea intime, le depunea în safe îndată ce le scria.

Chiar în seara cînd se refugiase lîngă Lucerna, se hotărî să completeze notele autobiografice:

Nu sînt un clairvoyant, nici oculist, și nu fac parte din nici o societate secretă. Unul din documentele depuse în safe rezumă viața pe care am început-o în primăvara lui 1938. Primele experiențe au fost descrise și analizate în rapoartele profesorilor Roman Stănciulescu și Gilbert Bernard și expediate de acesta din urmă unui laborator al Fundației Rockefeller. Dar ele nu privesc decît aspectele exterioare ale procesului de mutație, declanșat în aprilie 1939. Le menționez totuși pentru că validează în chip cît se poate de științific informațiile pe care le conțin celelalte documente depuse în safe.

Nu mă îndoiesc că eventualul cercetător, începînd să parcurgă documentele citite, își va pune aceeași întrebare pe care mi-am pus-o și eu, de multe ori, în ultimii ani: de ce eu? de ce această mutație mi s-a întîmplat tocmai mie? Din scurta autobiografie care se găsește în mapa A, se va vedea clar că, chiar înainte de a fi amenințat de amnezie totală, nu izbutisem să fac mare lucru. Am fost pasionat, din tinerețe, de multe științe și discipline, dar în afară de o imensă lectură, n-am realizat nimic. Atunci, de ce eu? Nu știu. Poate pentru că nu am familie. Există, desigur, mulți alți intelectuali fără familie; poate că eu am fost ales pentru că am dorit, în tinerețe, să posed o știință universală, și atunci, chiar în momentul cînd eram pe punctul de a-mi pierde complet memoria, mi s-a dăruit o știință universală cum nu va fi accesibilă omului decît peste multe mii de ani…

Am scris această notă pentru că, dacă, împotriva tuturor previziunilor, aș dispărea acum, țin să se știe că n-am nici un merit, și nici o răspundere, în procesul de mutație pe care l-am descris cît se poate de amănunțit în caietele grupate în mapa A.

A doua zi continuă:

Pentru motivele expuse în mapa B, am fost adus și «camuflat» în Elveția în octombrie 1938. Că pînă astăzi, 20 ianuarie 1943, n-am fost încă identificat (și eventual capturat), ar putea părea de neînțeles. Eventualul cititor se va întreba cum de am putut trece neobservat atîția ani, deși constituiam un caz excepțional: eram un mutant, dispuneam de mijloace de cunoaștere încă inaccesibile omului. Întrebarea mi-am pus-o și eu, de cîteva ori, prin anii 1938–39. Dar am înțeles repede că nu riscam să mă trădez – și, deci, să fiu identificat – pentru simplul motiv că, față de ceilalți, mă comportam ca un intelectual oarecare. Cum spuneam, mi-a fost teamă, prin 1938–39, că am să mă trădez, stînd de vorbă cu profesorii și colegii mei de la Universitate: știam mai mult ca oricare din ei și înțelegeam lucruri pe care ei nici nu bănuiau că există. Dar, spre surprinderea și marea mea ușurare, am descoperit că, în prezența celorlalți, nu mă puteam arăta așa cum eram; întocmai după cum, stînd de vorbă cu un copil, un adult știe că nu poate comunica