să repete. Din fericire erau întrebări în legătură cu memoria, cu modificarea comportamentului (relațiile față de oameni, de animale, de întîmplări, comparate cu felul lui anterior de a se purta), cu readaptarea personalității la o situație paradoxală (crede că s-ar mai putea îndrăgosti, ca atunci cînd avusese aceeași vîrstă pe care a redobîndit-o acum?), întrebări la care putea răspunde fără teamă. Bernard îi aducea, de fiecare dată, o sumă de bani (din fondul pus la dispoziție de Fundația Rockefeller, precizase). Și tot el îi facilitase înscrierea la universitate, încredințîndu-i sarcina de a coordona materialele pentru o istorie a psihologiei medicale.

După ocuparea Franței, rămăsese multă vreme fără vești, deși, pînă în decembrie 1942, continuă să primească, la fiecare trei luni, un cec, direct de la Fundația Rockefeller. La începutul lui 1943 îi parveni o scrisoare a doctorului Bernard expediată din Portugalia. Îl anunța că îi va scrie curînd „o lungă scrisoare, căci sînt multe de povestit”. Dar nu primi nimic. De-abia după eliberarea Franței, adresîndu-se unuia din asistenți, află că profesorul Bernard murise într-un accident de avion, în Maroc, în februarie 1943.

Se ducea în fiecare zi la bibliotecă și cerea multe cărți și colecții de reviste vechi. Le răsfoia cu atenție, lua note, redacta fișele bibliografice, dar toată munca aceasta alcătuia un camuflaj. Îndată ce citea primele rînduri, știa ce va urma; fără să înțeleagă procesul de anamneză (cum se obișnuise să-l numească), orice text pe care-l avea în față, dacă dorea să-i afle conținutul, descoperea că-l cunoaște. Cîtva timp după ce începuse lucrul la bibliotecă, avusese un vis lung și dramatic, pe care și-l amintea numai fragmentar, pentru că, trezindu-se de mai multe ori, îl întrerupsese. Îl impresionase mai ales acest amănunt: în urma electrocutării, activitatea lui mentală anticipează oarecum condiția pe care o vor dobîndi oamenii după cîteva zeci de mii de ani. Principala caracteristică a noii umanități va fi structura vieții psihomentale: tot ce fusese cîndva gîndit sau înfăptuit de oameni, exprimat oral sau în scris, era recuperat printr-un anumit exercițiu de concentrare. De fapt, educația va consta, atunci, în învățarea acestei metode sub controlul instructorilor.

„Pe scurt, sînt un mutant, își spuse, deșteptîndu-se. Anticipez existența omului postistoric. Ca într-un roman de science-fiction”, adăugă zîmbind amuzat. Asemenea reflecții ironice le făcea în primul rînd pentru „puterile” care-i purtau de grijă. „Într-un anumit sens, e adevărat, se auzi gîndind. Dar spre deosebire de personajele romanelor de science-fiction, ți-ai păstrat libertatea de a accepta sau refuza această nouă condiție. În clipa cînd, pentru un motiv sau altul, ai dori să reintegrezi cealaltă condiție, ești liber s-o faci…”

Respiră adînc. „Deci, sînt liber! exclamă după ce privi cu atenție în jurul lui. Sînt liber… Și totuși…” Dar nu îndrăzni să-si continue gîndul.

Încă din 1939 se hotărîse să descrie într-un caiet special ultimele lui experiențe. Începuse prin a comenta acest fapt (care, i se părea, ar putea confirma „umanitatea omului postistoric”); cunoașterea spontană, într-un anumit sens automată, nu anulează interesul cercetării, nici bucuria descoperirii. Alese un exemplu ușor de verificat: plăcerea cu care iubitorul de poezie citește un poem pe care-l cunoaște aproape pe dinafară. L-ar putea recita, și, totuși, uneori, preferă să-l citească. Pentru că această nouă lectură îi dă prilejul să descopere frumuseți și înțelesuri pe care nu le bănuise pînă atunci. Tot așa, această imensă știință pe care o primise de-a gata, toate limbile și literaturile pe care se trezise că le cunoaște nu i-au știrbit bucuria de a le învăța și cerceta.

Recitite după cîțiva ani, unele fraze îl încîntau: „Nu înveți bine și cu plăcere decît ceea ce cunoști deja.” Sau: „Nu mă comparați cu un calculator electronic. Ca și mine, dacă a fost corect alimentat, calculatorul poate recita Odiseea sau Eneida; dar eu le recit altfel de fiecare dată.” Sau: „Beatitudinile pe care le poate oferi orice creație culturală (precizez: creație culturală, nu numai artistică) sînt ilimitate.”

Își amintea întotdeauna cu emoție misterioasa epifanie a celor doi trandafiri. Dar, la răstimpuri, îi plăcea să-i conteste validitatea de argument filozofic. Urmau atunci lungi dialoguri care-l încîntau; își făgăduise chiar să le scrie, mai ales pentru valoarea lor (i se părea) literară. Ultima dată însă, dialogul se încheiase destul de repede, și chiar abrupt. „În fond, își repetase în acea seară din iarna lui 1944, asemenea fenomene parapsihologice pot fi efectul unor forțe pe care nu le cunoaștem, dar pe care le poate controla inconștientul.” „E foarte adevărat, se auzise gîndind. Orice acțiune este efectuată printr-o forță mai mult sau mai puțin cunoscută. Dar, după atîtea experiențe, ar trebui să-ți revizuiești principiile filozofice. Bănuiești la ce fac aluzie…” „Cred că da”, recunoscu zîmbind.

De mai multe ori în ultimii ani ai războiului descoperise că rezervele de la bancă erau pe sfîrșite. Începea să aștepte, curios și totodată nerăbdător, soluția crizei. Prima oară primi un mandat de 1.000 de franci de la o persoană de care nu auzise niciodată. Scrisoarea de mulțumire se întoarse cu indicația: „Necunoscut la această adresă.” Altă dată se întîlni întîmplător, în restaurantul gării, cu o colegă. Aflînd că pleacă pentru o săptămînă la Monte Carlo, o rugă să intre, a treia zi, în Cazino, la ora 7 seara (dar insistase, exact la ora 7), și, la prima masă din primul salon de ruletă, să pună 100 de franci pe un anumit număr. O rugă să păstreze secretul și repetă rugămintea după ce tînăra îi aduse emoționată 3.600 de franci.

Îl pasionase îndeosebi ultima întîmplare. (La ea se gîndise întîi auzind: „Bănuiești la ce fac aluzie…”) Trecea prin dreptul celor trei vitrine ale magazinului de timbre, așa cum făcea de cîte ori se întorcea de la bibliotecă. De data aceasta fără să înțeleagă de ce, se opri și începu să privească, la întîmplare. Filatelia nu-l interesase niciodată și se întreba de ce nu se poate despărți de una din vitrine, aparent cea mai puțin atrăgătoare. Cînd dădu cu