știu cîte iugăre de pămînt la țară, multe, pe care le cultivă nevastă-sa; e amenințat să fie trecut la chiaburi dacă se află că nu mai e oțelar. Am vorbit cu el! Ar renunța la salariul din urmă dacă l-am reprimi.” „Reprimiți-l!” „Nu vrea directorul! Nu mai are încredere în el, l-am mai reprimit, cum v-am spus, de cîteva ori! Are dreptate, bătrînul nu-și mai poate schimba mentalitatea, am avea numai necazuri cu el și pînă la urmă tot aici am ajunge.” „Bine, colega, dar atunci de ce v-ați prezentat atît de nepregătiți la proces?” Aici tînăra juristă tăcuse un timp, apoi exclamase: „Nu vă amintiți? Martorii noștri au trecut de partea lui și erau aceiași băieți care veneau la direcție și se plîngeau că maistrul Truțan nu-i învață și pe ei nimic, îi înjură de mamă și le trage mereu șuturi…” „Cît e de bătrîn?” „Cincizeci de ani! Arată mai bătrîn, din pricina mîncării și a băuturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care nu l-a văzut nimeni rîzînd…” „Ați văzut piesa? Cum e, domnișoară, mă refer la interpreți, bineînțeles!” „Încă n-am văzut-o, dar am recitit-o. Așa fac totdeauna înaintea unui spectacol cu piese mari, nu pot urmări debitul actorilor, care au tendința să înghită pe nerăsuflate textul, ca să-și pună jocul lor în valoare și nu sensurile adînci ale piesei. Mă și enervez cînd îi văd cum nu gîndesc deloc la ceea ce le iese din gură și atunci recitesc piesa dinainte, mai ales cînd e vorba de Shakespeare…” „Și mai aveți curiozitatea deznodămîntului?” „Bineînțeles! Mă încîntă mereu surpriza replicilor și poezia care curge din ele… Dar dacă actorii sînt chiar proști, sau rău distribuiți în roluri, mi se întîmplă să și ies din sală. Se spune însă că spectacolul ăsta ar fi chiar bun.” „Domnișoară, îmi permiteți să vă invit eu la acest spectacol?”

Domnișoara acceptase și după un an se căsătoreau. Băuseră la nuntă vin trimis de „regele oțelului”, din pivnițele lui de la țară… Pînă la urmă fusese reprimit la cuptoarele S. M., dar fără prerogativele de altădată și mai ales după ce judecătorul îl avertizase că un nou conflict cu uzina, justiția nu-l va mai soluționa în favoarea lui.

Îmi povestiseră toate acestea cu mult mai multe amănunte și cu acea undă secretă de emoție în glas cu care învăluim adesea tot ceea ce s-a întîmplat cu noi cînd am întîlnit ființa iubită. Ceea ce mi se părea însă incredibil mie, care eșuasem cu atîtea ființe iubite, era faptul că eroii acestei reușite erau aci de față și nici un gest, nici o umbră în priviri, nici o pîndă a unui gînd neexprimat nu sugerau că peste această poveste în care un judecător și o juristă se îndrăgostiseră unul de altul, cu chipurile aplecate într-un dosar (care conținea o semnificativă existență întîrziată într-o lume la care nu se putea adapta), nu trecuse nici o furtună, nici un nor greu care să le zgîlțîie sau să le întunece senina lor iubire (deși ceva trecuse, cînd el își dăduse demisia ca judecător și începuse să practice avocatura: s-ar fi putut să n-o practice, să fie adică respins de barou și el știuse că o astfel de primejdie fusese reală). Îi pîndisem ani în șir în timpul vizitelor mele: era cu putință, îmi spuneam, să nu se ascundă în spatele acestei armonii le bourdonnement sourd du désordre fatal[2] care zace în orice ființă umană, așa cum descoperisem eu întîi la Nineta Romulus, apoi la Căprioara, după aceea la Petrică, și total, din plin, copleșitor, la Matilda? Pînă și mama fusese silită, ca să-și recapete liniștea, să o rupă în floarea vîrstei, fără să se despartă, cu tatăl meu. (O chinuia gîndul că omul de care ea se îndrăgostise o mîngîia și o săruta de față cu ea pe sora ei mai mică și nimic n-o putea face să creadă că se mulțumiseră amîndoi doar cu aceste sărutări a căror vinovăție era rău mascată de rudenie; și pe ea o sărutase astfel, cu aceeași privire aprinsă, cu aceeași jubilațiune oarbă a instinctului triumfător; nu acceptase să i se tulbure pentru toată viața sufletul! mai bine nu! mai bine fără el, decît să pună stăpînire pe clipele ei viermele scîrbos al geloziei… de ce nu putuse redeveni senină acceptîndu-l așa cum era? pentru că presimțise ce era în ea, murmurul, rumoarea din adîncuri a dezordinei, o auzise în acele clipe de trădare și, desigur, se speriase…)

Nimic însă nu răzbătea în afară din viața acestui cuplu, în afară de o continuă plenitudine în înțelegere. Desigur, flacăra nu era spectaculoasă, dar le lumina, cum am spus, din plin, micul lor destin. Era frumoasă Lavinia? La început mi se păruse că nu, dar nici o femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urîtă pînă n-o cunoști. Căprioara nu fusese frumoasă cînd o întîlnisem? Cînd mă părăsise însă descopeream cît e de urîtă. Există, cum știm de fapt foarte bine toți, frumuseți ascunse. Dar și urîțenii la fel de bine ascunse, aparențele, cum se zice cu îndreptățire, sînt înșelătoare. O pură anatomie nu ne poate spune mare lucru, deși prima noastră reacție se produce comițînd o dublă eroare, datorită iluziilor pe care le investim brusc într-un chip zis frumos, și repulsiei la fel de instantanee întîlnind un chip urît. Dar cine poate nega că un chip poate fi frumos pentru că e urît? Și altul urît tocmai fiindcă e atît de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pildă, o urîtă găsește un superb bărbat și una frumoasă uimește pe toată lumea acceptînd unul și bătrîn și idiot și bețiv și infidel. Frumusețea și urîțenia fizică se metamorfozează și se retrag în fața unor realități sufletești care spectatorului îi scapă. Lavinia, după ce am cunoscut-o mai bine, era deosebit de frumoasă. N-o pot descrie; o brunetă gravă și liniștită, fără vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de căldură umană și devotament care îți spunea din prima clipă, dar fără