îmi stă în putere să-ți provoc durere în orice moment și la orice intensitate am eu chef. Dacă îmi spui vreo minciună, dacă încerci să te eschivezi în vreun fel sau chiar să cobori sub nivelul dumitale obișnuit de inteligență, vei urla de durere instantaneu. Ai înțeles?

— Da, răspunse Winston.

[…] O’Brien îl privea de deasupra lui cu un aer meditativ. Semăna mai mult ca niciodată cu un profesor care se străduiește din răsputeri cu un copil îndărătnic, dar promițător.

— Partidul are un slogan care se referă la controlul trecutului, spuse el. Repetă-l, te rog.

— „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul”, repetă ascultător Winston.

— „Cine controlează prezentul controlează trecutul”, repetă O’Brien, aprobând încet din cap. Ești de părere, Winston, că trecutul există cu adevărat?

Pe Winston îl copleși din nou senzația de neajutorare. Aruncă o privire cadranului. Nu știa dacă răspunsul care avea să-l scutească de durere era „da” sau „nu” – nu știa nici măcar care răspuns era considerat ca fiind cel adevărat.

O’Brien zâmbi ușor.

— Nu le ai cu metafizica, Winston, spuse el. Până în acest moment nu te-ai întrebat niciodată ce înseamnă existența. Mă voi exprima mai clar. Trecutul există cumva concret, în spațiu? Există undeva un loc, o lume de obiecte materiale, unde trecutul încă se desfășoară?

— Nu.

— Atunci unde există trecutul, dacă există în vreun fel?

— În documente. Este consemnat în scris.

— În documente. Și...

— În minte. În memoria oamenilor.

— În memorie. Foarte bine atunci. Noi, Partidul, controlăm toate documentele și controlăm toate memoriile. Prin urmare, controlăm și trecutul, nu-i așa?

— Dar cum puteți împiedica oamenii să-și amintească lucruri? strigă Winston, uitând iarăși o clipă de cadran. E ceva involuntar. Nu depinde de individ. Cum puteți controla memoria? Pe a mea nu ați controlat-o!

Atitudinea lui O’Brien se înăspri din nou. Puse mâna pe cadran.

— Dimpotrivă, zise el, dumneata nu ți-ai controlat-o. De-asta ai ajuns aici. Ai ajuns aici pentru că n-ai putut să-ți mobilizezi modestia și autodisciplina. N-ai fost în stare de supunere, care este prețul sănătății mintale. Ai preferat să fii un smintit, o minoritate de unu. Numai mintea disciplinată poate vedea realitatea, Winston. Dumneata crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, care există în sine. Crezi, de asemenea, că natura realității este de la sine înțeleasă. Când te amăgești să crezi că vezi ceva, presupui și că tot restul lumii vede același lucru. Eu însă îți spun, Winston, că realitatea nu este ceva exterior. Realitatea există în mintea umană și nicăieri altundeva. Nu în mintea individuală, care poate greși și, oricum, piere rapid – numai în mintea Partidului, care este colectivă și nemuritoare. Orice spune Partidul că reprezintă adevărul este adevărul. Realitatea nu poate fi văzută altfel decât privind prin ochii Partidului. Acesta este lucrul pe care trebuie să-l reînveți, Winston. Reînvățarea impune un act de autodistrugere, un efort de voință. Trebuie să devii umil înainte să te poți însănătoși la minte.

Făcu o pauză de câteva clipe, ca și când ar fi vrut să îi dea timp lui Winston să asimileze ce-i spusese.

— Ții minte, continuă el, că ai scris în jurnal: „Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru”?

— Da, răspunse Winston.

O’Brien ridică mâna stângă, cu dosul palmei îndreptat spre Winston, degetul mare ascuns și celelalte patru degete ridicate.

— Câte degete îți arăt aici, Winston?

— Patru.

— Și dacă Partidul spune că nu sunt patru, ci sunt cinci... atunci câte?

— Patru.

Își termină cuvântul într-un icnet de durere. Acul cadranului sărise la cincizeci și cinci. Întregul corp i se acoperi de transpirație. Aerul îi sfâșie plămânii și ieși în gemete adânci, pe care nu le putu opri nici strângând din dinți. O’Brien îl privea, cu cele patru degete încă întinse. Trase maneta înapoi. De data asta durerea nu se potoli decât un pic.

— Câte degete, Winston?

— Patru.

Acul urcă la șaizeci.

— Câte degete, Winston?

— Patru! Patru! Ce altceva pot să spun? Patru!

Acul probabil că urcase din nou, dar Winston nu se uită la el. Chipul greoi și sever și cele patru degete îi umpleau câmpul vizual. Degetele i se ridicau enorme dinaintea ochilor, ca niște stâlpi, încețoșate și parcă vibrând, dar incontestabil patru.

— Câte degete, Winston?

— Patru! Încetați, încetați! Cum de puteți continua? Patru! Patru!

— Câte degete, Winston?

— Cinci! Cinci! Cinci!

— Nu, Winston, n-are rost. Minți. Ești convins în continuare că sunt patru. Câte degete, te rog?

— Patru! Cinci! Patru! Cum vreți. Numai încetați, opriți durerea!

Dintr-odată se trezi că stă în capul oaselor, cu brațul lui O’Brien pe după umeri. Probabil își pierduse cunoștința preț de câteva secunde. Legăturile care îi țintuiseră trupul fuseseră slăbite. Îi era foarte frig, tremura incontrolabil, îi clănțăneau dinții, iar pe obraji îi șiroiau lacrimi. Preț de o clipă se agăță de O’Brien ca un copil, găsind o alinare ciudată în brațul greu care-i înconjura umerii. Avea senzația că O’Brien e protectorul lui, că