cere să aibă nu doar părerile, ci și instinctele corecte. Multe dintre convingerile și atitudinile care i se pretind nu sunt niciodată exprimate clar și nici nu ar putea fi exprimate fără a dezvălui contradicțiile inerente ale Soceng. Dacă este o persoană conformistă din fire (un bungânditor în neolimbă), va ști în orice situație, fără să stea pe gânduri, care este convingerea corectă sau sentimentul adecvat. Și, oricum, temeinica sa instruire mentală, de care are parte în copilărie și care se structurează în jurul cuvintelor crimstop, albnegru și dublugândire, îl face să nu-și dorească și nici să nu poată să judece prea profund vreun subiect.

De la un membru de Partid se așteaptă să nu aibă nici un fel de emoții personale și să nu-și înfrâneze în nici un fel entuziasmul. Trebuie să trăiască într-o continuă frenezie a urii față de dușmanii din exterior și față de trădătorii din interior, de triumf în urma victoriilor și de autoumilire în fața puterii și înțelepciunii partidului. Nemulțumirile provocate de propria-i viață stearpă și nesatisfăcătoare sunt redirecționate intenționat către exterior și disipate prin procedee precum cele Două Minute de Ură, iar speculațiile care ar putea, eventual, să provoace o atitudine sceptică sau rebelă sunt înăbușite de la bun început prin propria-i disciplină interioară, dobândită din copilărie. Primul și cel mai simplu pas spre această disciplină, care poate fi predat chiar și copiilor mici, se numește crimstop în neolimbă. Crimstop semnifică abilitatea de a te opri, ca din instinct, în pragul unui gând periculos. Include puterea de a nu pricepe analogiile, de a nu observa erorile de logică, de a înțelege greșit până și cele mai simple argumente dacă acestea sunt contrare principiilor Soceng și de a fi plictisit sau oripilat de orice gând care ar putea să te ducă într-o direcție eretică. Pe scurt, crimstop înseamnă prostie protectoare. Dar prostia nu e suficientă. Dimpotrivă, în semnificația sa completă, conformismul presupune un control la fel de deplin asupra propriilor procese mentale precum cel pe care îl are un contorsionist asupra propriului trup. În fond, societatea Oceaniei se bazează pe convingerea că Fratele cel Mare este atotputernic și că Partidul este infailibil. Cum în realitate însă Fratele cel Mare nu este atotputernic și nici Partidul nu este infailibil, este necesară o flexibilitate permanentă și neobosită în tratarea faptelor. Cuvântul cheie aici este albnegru. La fel ca multe alte cuvinte din neolimbă, are și el două înțelesuri care se contrazic reciproc. Aplicat unui adversar, denotă obiceiul de a pretinde cu tupeu că negrul este alb, în contradicție cu realitatea evidentă.

 

* Traducere de Dana Crăciun, ed. rom. cit., pp. 234-235 (n. ed.).

 

„Ești de părere, Winston, că trecutul există cu adevărat?”

Din O mie nouă sute optzeci și patru* (1949)

Nu-și amintea finalul acelui interogatoriu. A urmat o perioadă de întuneric, iar apoi celula sau încăperea în care se găsea acum a început treptat să prindă contur în jurul lui. Era întins aproape cu totul pe spate și nu se putea mișca. Trupul îi era imobilizat în toate punctele esențiale. Chiar și ceafa îi era prinsă cumva. O’Brien îl privea de sus, grav și oarecum trist. Văzută de jos, fața îi părea aspră și epuizată, cu pungi sub ochi și riduri de oboseală ce duceau de la nas la bărbie. Era mai în vârstă decât crezuse Winston: avea, probabil, patruzeci și opt sau cincizeci de ani. Mâna i se odihnea pe un cadran cu o manetă în vârf și cu cifre de jur împrejur.

— Ți-am spus că, dacă ne vom mai întâlni vreodată, aici va fi, spuse O’Brien.

— Da, răspunse Winston.

Fără vreun alt avertisment în afară de o ușoară mișcare a mâinii lui O’Brien, un val de durere îi năvăli lui Winston în trup. Era o durere înfricoșătoare, pentru că nu vedea ce se întâmpla și avea senzația că era cumva rănit de moarte. Nu știa dacă se întâmpla cu adevărat ceva sau efectul era indus electric, însă trupul îi era deformat și articulațiile îi erau smulse încetul cu încetul. Deși durerea îi iscase broboane de sudoare pe frunte, cel mai greu de suportat era teama că șira spinării urma să-i plesnească în orice moment. Își încleștă dinții și începu să respire adânc pe nas, încercând să rămână tăcut cât de mult putea.

— Ți-e teamă că în orice moment poate să plesnească ceva, spuse O’Brien, privindu-i fața. În special ți-e teamă că va fi șira spinării. Ai în minte o imagine cât se poate de vie a felului cum se vor desprinde vertebrele și din ele o să înceapă să se scurgă măduva. La asta te gândești, nu-i așa, Winston?

Winston nu răspunse. O’Brien coborî maneta cadranului. Valul de durere se retrase aproape la fel de repede cum îl copleșise.

— Asta a fost patruzeci, spuse O’Brien. Vezi că numerele de pe cadranul acesta ajung până la o sută. Pe parcursul conversației noastre nu uita, te rog, că