Dar n-am uitat cuvintele tatei. Hienele nu sunt nişte mâncătoare laşe de cadavre. Dacă National Geographic le-a descris aşa, era pentru că le filmase doar ziua. Ziua hienelor începe când apare luna, iar ele se dovedesc a fi vânători sângeroşi. Hienele atacă în haite orice animal care poate fi doborât; uneori îl sfâşie înainte ca acesta să se oprească din fugă. Atacă zebre, antilope gnu şi bivoli de apă, şi nu doar pe cei infirmi sau bătrâni. Sunt atacatori rezistenţi, se ridică după lovituri de copite şi coarne şi nu cedează din lipsă de voinţă. Şi sunt deştepte; orice poate fi îndepărtat de mamă este bun. Puiul de gnu fătat de zece minute este o delicatesă, dar hienele mănâncă şi pui de lei sau de rinocer. Sunt insistenţi, iar răbdarea le este răsplătită. În cincisprezece minute, dintr-o zebră nu mai rămâne decât craniul, care poate fi târât şi mâncat de pui, în tihna vizuinii. Nimic nu se pierde; chiar şi iarba pe care a curs sângele e mâncată. Dacă au noroc, se ghiftuiesc de nu se mai pot mişca. După ce au digerat prada, tuşesc şi elimină cocoloaşe de blană, pe care le curăţă de tot ce poate fi mâncat. În timpul mesei pot avea loc şi scene de canibalism accidental; încercând să muşte din zebră, apucă din greşeală o ureche sau o nară a unui membru al clanului, fără intenţie. Nu se simt dezgustate de gest. Plăcerea e prea mare.

De fapt, gusturile hienelor sunt atât de nediscriminatorii încât aproape că atrag admiraţia. O hienă va bea din apa în care urinează. Urina e folosită şi în alte scopuri; pe vreme caldă şi uscată, urinează pe pământ şi apoi formează o băltoacă de noroi cu labele, băltoacă în care se bălăcesc. Mănâncă excrementele erbivorelor cu icnete de plăcere. Se pune întrebarea, fără răspuns, ce nu mănâncă hienele. Îşi mănâncă semenii (restul celor ale căror nasuri şi urechi le-au mâncat ca aperitive) după ce mor, după o perioadă de aversiune care durează o zi. Atacă maşini, farurile, eşapamentul, oglinzile retrovizoare. Nu le stau în cale sucurile gastrice, iar fălcile au o putere formidabilă.

Acesta era animalul care-mi dădea târcoale. Un animal care-mi îngheţa inima.

Lucrurile au luat sfârşit într-un fel tipic hienelor. S-a oprit la pupa şi a început să mârâie pe tonuri joase, întrerupte de accese de gâfâit. M-am îndepărtat pe vâslă până ce doar vârfurile picioarelor mai atingeau barca. Animalul se îneca şi tuşea. Deodată, a vomitat. Un jet a ajuns în spatele zebrei. Hiena s-a aplecat peste ceea ce produsese şi a rămas acolo, tremurând şi nechezând, explorând locul. Nu s-a mişcat de acolo toată ziua. Uneori, zebra scotea zgomote, dar în majoritatea timpului zăcea în linişte, fără speranţă.

Soarele a urcat pe cer, a ajuns la zenit, apoi a început să coboare. Mi-am petrecut toată ziua cocoţat pe vâslă, mişcându-mă doar cât să mă echilibrez. Toată fiinţa mea era orientată spre orizontul de unde avea să-mi vină salvarea. Era o stare de plictiseală tensionată. Acele prime ore sunt asociate în mintea mea cu un sunet, nu unul pe care l-aţi ghici, nu lătratul hienei sau foşnetul valurilor, ci bâzâitul muştelor. Erau muşte în barcă. Au apărut şi au zburat cum zboară muştele, în orbite leneşe până nu se apropiau una de alta, când se uneau într-o spirală ce se deplasa cu viteză ameţitoare şi un bâzâit asurzitor. Unele aveau curaj să se aventureze unde eram eu. Se învârteau pe lângă mine, cu zgomot de aeroplane. Nu ştiu dacă erau din barcă sau veniseră cu animalele, mai precis cu hiena. Oricare ar fi fost originea lor, n-au stat mult; toate au dispărut în două zile. Hiena, din spatele zebrei, s-a repezit la ele şi a mâncat câteva. Altele au fost probabil purtate de vânt în mare. Altele poate că au murit de bătrâneţe.

Cu cât se apropia seara, cu atât îngrijorarea mea creştea. Totul mă înspăimânta. Noaptea era greu să fiu văzut de o navă. Noaptea hiena putea deveni activă, iar Suc de Portocale de asemenea.

Căzuse întunericul. Nu era lună. Norii ascundeau stelele. Contururile lucrurilor erau greu de distins. Totul dispăruse, marea, barca, propriul meu corp. Marea era liniştită şi nu bătea vântul. Păream că plutesc într-un întuneric pur, abstract. Îmi ţineam ochii fixaţi pe locul în care credeam că e orizontul, în timp ce urechile îmi erau ciulite la orice semn din partea animalelor. Nu-mi puteam imagina că voi supravieţui nopţii.

Cândva, peste noapte, hiena a început să mârâie, iar zebra să latre şi să schelălăie, şi am auzit zgomote de lovituri. Am început să tremur de frică şi de ce să vă ascund m-am scăpat pe mine. Dar aceste sunete veneau din partea cealaltă a bărcii. N-am simţit nicio mişcare. Animalul din iad părea să stea departe de mine. Din apropiere, am auzit expiraţii şuierătoare, mormăieli, gemete şi sunete făcute de o gură umedă. Ideea că Suc de Portocale se mişca era prea mult pentru nervii mei, deci am evitat să mă gândesc la asta. Mai erau şi alte sunete, care veneau de sub mine, din apă, mişcări bruşte şi plescăituri care dispăreau într-o clipă. Şi acolo se dădea bătălia pentru viaţă.

A trecut noaptea, minut după minut greu.

Era frig. Era o observaţie neutră, ca şi cum nu m-ar fi interesat. Au venit zorile. S-a întâmplat repede, totuşi în grade imperceptibile. Un colţ al cerului a început să-şi schimbe culoarea. Aerul a început să se umple de lumină. Marea cea calmă s-a deschis lângă mine, ca o carte. Totuşi, părea noapte. Deodată, a fost zi.

Nu s-a făcut cald decât când soarele, ca o portocală aprinsă electric, a apărut la orizont, dar n-a trebuit să aştept atât de mult ca să-l simt. Cu primele raze de lumină, a renăscut în mine speranţa. Pe măsură ce lucrurile prindeau contur şi culoare, încrederea creştea,