— O fi având pământ? se interesă cineva.

  — Are! afirmă Cocoşilă. Are aşa, cam vreun lot şi jumătate!…

  — Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai… Trebuie să-i dea să mănânce.

  — Eşti prost! reflectă Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!

  — În fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucă din nou ziarul în mână.

  Pe frontul luptelor din Spania.

  Tragedia oraşului Guernica.

  Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de neintervenţie, o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de şase ore oraşul Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind populaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat. Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi urmăreau de la mică înălţime.

  Moromete se opri şi din nou se aşternu tăcerea. Aproape toţi cei adunaţi aici făcuseră şi ei războiul, dar nu cunoşteau avioanele.

  — Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.

  Dar nimeni nu-i explică. Ţugurlan se uita la toţi cu o privire înceată şi duşmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răguşii;

  — Uite-aşa ar trebui p-aici pe la noi, ameninţă el, şi chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.

  Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou şi se strânse parcă să-i facă şi mai mult loc. Lui Ţugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu Moromete spuse împăciuitor:

  — Lasă, măi Ţugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cât moare pe-acolo?!

  Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:

  — Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută Neamţul acolo?!

  — Ce să caute?! răspunse Cocoşilă. Vrea s-o ia pe coajă!

  — Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a păţit la Mărăşeşti.

  — Tu spui asta, Dumitre, ca şi când toţi nemţii ar şti ce le-am făcut noi la Mărăşeşti! observă Moromete.

  — Păi să ştie, fir-ar ai dracului!

  — Eşti prost! reflectă Cocoşilă îngăduitor. Neamţul e ca alde Ilie al lui Udubeaşcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu Câinaru şi-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?” „Ce-are a face!” zicea al lui Udubeaşcă.

  — Şi îl bătea iar?

  — Da!

  — E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou ziarul.

  În acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se aşezase pe vine ceva mai încolo, la marginea şanţului. Ploaia umpluse şanţurile şi unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.

  — Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pământ de-ăla galben…

 Chapter 20

  Soarele se ridicase sus şi, cu toate că trecuse destul timp, adunarea din poiana fierăriei părea mai paşnică decât oricând. Victor Bălosu trecu pe acolo şi dădu bună dimineaţa; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în şoaptă:

  — Cum e cu facultăţile alea, Moromete?

  Numai că şoapta lui fu auzită de la o sută de metri şi Victor se opri pe loc şi se uită îndărăt.

  — Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aş înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i aşa?

  — Ce, bă, eşti nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă. Vezi-ţi, taică, de treabă.

  — Faci dumneatale pe şmecherul, dar eu îţi spun că dacă m-apuc şi eu să fac pe şmecherul nu ştiu la care din doi o să-i pară rău.

  — Depinde de facultăţi! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire.

  Cei adunaţi nu prea înţelegeau ce era cu aceste facultăţi, dar ştiau că omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare şi care era cumsecade tocmai pentru că era aşa de puternic, Dumitru lui Nae deci, avea şi el ură pe cineva şi anume pe Bălosu şi pe fi-său Victor. Nu se ştie cum – Dumitru lui Nae nu vroia să spună – Tudor Bălosu pusese mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.

  Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca şi când n-ar fi avut nici în clin nici în mânecă.

  — Uite, am martori toţi oamenii care te-au auzit! strigă Victor Bălosu de la distanţă. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus martori falşi.

  Şi plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care umplea uliţele fără nici un efort. Râdea şi povestea celorlalţi ceea ce îi spusese Moromete de dimineaţă.

  — Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui Moromete! se miră el.

  — Lasă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?

  — … pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă, îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.

  — Eşti prost! îl avertiză Cocoşilă, cu un glas care dădea de înţeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut aşa.

  — De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi şi plătesc amendă, dar ştiu că-l bat… În facultăţi pe mă-sa!

  Cocoşilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu spuse la ce se gândea.

  — Ce vreai să spui, Cocoşilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar şi să prind vreunul cu cămaşa verde…