inși paralizați parcă de dragostea lor nețărmurită unul pentru altul. „Doamnă Culala, îi spusei foarte ferm și cu solemnitate, un mort trebuie dus la groapă creștinește, înconjurat de ființele care i-au fost apropiate și dragi și ca să-l plîngă și să-i păstreze în amintire regrete eterne și mai ales să nu urască și să nu învinuiască pe nimeni de moartea lui. Pentru asta e nevoie ca medicul legist să elibereze certificatul că a murit de moarte naturală, în cazul de față un accident de excursie. Acest certificat, în cazul dumneavoastră, este premers de un verdict pe care îl dă o instanță de judecată. Vă întreb: ați putea fi fericită (știți, fericirea aceea zilnică și calmă) cu soțul dumneavoastră, și prietenul meu de azi, cu care știu că o să vă căsătoriți? Bineînțeles asta în ipoteza că nu se întîmplă nimic, că, adică, miliția judiciară nu găsește pe cel dispărut și ajunge la concluzia că a pierit pe munte în timpul furtunii, rătăcindu-se. Și închide dosarul pentru totdeauna.” „Nu, n-aș putea!”, zise doamna Culala. „Și de ce nu?, reluai. Sînteți nevinovați!” „Nu știu de ce, sînt slabă! Și mă simt vinovată.” „Asta să n-o mai spuneți niciodată, nici mie și chiar nici să n-o mai gîndiți. E pericol, doamnă. Dacă vreți cumva să ispășiți o vină secretă, mergeți la o mînăstire și faceți acolo penitență, dar să nu mai declarați niciodată vreunui anchetator că vă simțiți nu știu cum, fiindcă el n-o să vadă în asta expresia unei nevoi de destăinuire și a unei remușcări, ci o probă care vă poate vîrî într-un paragraf al codului penal. Și acum să vă mai pun o întrebare: în ipoteza că Petrini refuză să se predea, ce faceți, îl veți denunța și vă veți autodenunța? Sau veți tăcea?” „Voi tăcea, răspunse ea de îndată, semn că își pusese și singură această întrebare, dar atunci va trebui să ne despărțim și nu vom putea să ne mai revedem vreodată!” „Nu înțeleg, zisei, puteți face asta? Petrini își poate trăi nevinovăția fără cea mai mică remușcare.” „El poate, e mai tare, v-am spus, nu știu de ce n-aș mai fi fericită cu el, dar simt că n-aș mai fi! Sînt slabă.” „Și întrucît un proces care v-ar achita pe amîndoi v-ar elibera? îmi continuai eu interogatoriul. Doar știți și fără asta că sînteți nevinovată.” „Pot să vă răspund, procesul nu ar fi al meu și al lui Victor, ci al lui, al fostului meu bărbat, care zace acum în nămeți, pe o stîncă, mort sau în agonie, stîncă pe care ar fi vrut să ne arunce el pe noi doi. Mort sau viu, are dreptul la un proces. Să nu creadă că l-am condamnat noi, să scăpăm de el, ci s-a condamnat singur, iar pe noi oamenii nu ne vor învinui… Ar fi trist ca vinovat să fie mortul, adăugă ea cu un neașteptat humor tragic, dar asta e! Asta i-a fost soarta. N-o să intru eu la mînăstire că așa a vrut el. În acest sens vreau să spun că m-aș simți eu vinovată și n-aș mai putea fi fericită cu Victor.” „E și convingerea mea, doamnă, îi răspunsei. Petrini însă e croit din alt aluat.” „Nu atît că e croit din alt aluat, zise ea, dar el are socoteli de încheiat cu oamenii, care l-au mai condamnat o dată fără să fie vinovat. Îl înțeleg, a trăit în fundul pămîntului și a învățat acolo lucruri care nu se pot învăța în altă parte. El e puțin înstrăinat de codul nostru moral, sau în orice caz pe-al lui, care a semănat inițial cu al nostru, au apărut grave modificări.” „Sînteți extraordinar de elocventă, doamnă, dar vă contraziceți, nu sînteți slabă, sînteți doar profund morală, în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt”, îi spusei. „Nu chiar, domnule avocat, ci doar foarte scrupuloasă, îmi cunosc limitele. Nu pot să mă adaptez cu ceea ce e nefiresc, deși am încercat, nu mi-am părăsit soțul decît după ce am ajuns la capătul răbdării. Extraordinar de moral ar fi fost să nu-l părăsesc niciodată, orice s-ar fi întîmplat. Doar îl iubeam și eram iubită de el, nu? Am preferat să fug, ca să-l arunc pe urmă într-o prăpastie. O fericire cu acest preț ar fi otrăvită, dacă nu chiar infernală, în timp ce un proces m-ar despovăra. Vedeți cît sînt de scrupuloasă!”

„Nu e de mirare, gîndii, că voința acestei femei l-a putut subjuga atît de tare pe Petrini, care numai de lipsă de voință nu poate fi învinuit. Extraordinară coliziune de sentimente, el va ceda, dacă n-a și cedat.” Mă prefăcui că el s-a și exprimat în acest sens și îl ignorai, continuînd cu întrebările, părăsind acest teritoriu al determinărilor psihologice și trecînd la practică: „Doamnă, puteți aduce martori ai vieții dumneavoastră conjugale cu fostul soț?” „În ce sens?” „Era dipsoman!” „Da, era!” „Puteți aduce martori în acest sens?” „Da!” „Și acum, doamnă: puteți aduce martori că ați fugit fiindcă v-ați simțit viața în pericol? Era doar un dipsoman violent, nu?” „Da, era!” „Fiți atentă, procesul se judecă acum, în acest birou, la această oră tîrzie din noapte. Eu am fost judecător și voi juca și rolul procurorului. Puteți deci aduce martori?” „Ce fel de martori?” „Că de nenumărate ori viața dumneavoastră a fost în pericol!” „Nu, nu am asemenea martori, zise, dar tresări cu putere simțind primejdia și repetă: ce fel de martori?” „Că niște vecini, dacă nu interveneau, alarmați de țipetele dumneavoastră, v-ar fi tăiat cu cuțitul, sau v-ar fi sugrumat…”

Chipul i se decoloră. Începu să se uite într-o parte fără să-și dea seama că așteptam un răspuns. „Treziți-vă, doamnă, îi strigai. Să vă mai aduc o cafea?” „Da, vă rog frumos”, spuse ea umilă și asta mă impresionă, simții în clipa aceea că va trebui să recurg la orice mijloace, chiar repudiabile, numai să salvez acest cuplu. N-avea martori că fostul ei soț a vrut s-o strîngă de gît sau să-i crape capul cu satîrul. Or, mie tocmai astfel de martori îmi trebuiau, să