dacă va spune doar o vorbă aiurea, va ajunge în lagăr, înainte ca soțul să i se întoarcă! Așa că femeia a trebuit să facă eforturi să nu trădeze ce se întâmpla acolo și să nu geamă. Și ca să fie totul mai palpitant, el bătu din palme atât de zgomotos, încât soțul auzi și întrebă ce se aude. Ea se salvase totuși spunând că trebuia să spele repede o față de masă pe care vărsase ceva, ca pata să nu se impregneze în material.

Ce mai distracție!

Se răsuci și savură greutatea propriului corp. A câta fusese asta? Nu știa. Ar fi putut să verifice, pentru că păstra fiecare text acuzator într-o mapă ascunsă în fundul șifonierului. Așa… ca pe o amintire. Multe femei erau îngrijorate de faptul că va reveni, cerând și mai mult, dar firește că el nu făcea asta. Era în fond un bărbat de onoare, desigur, în accepțiunea lui. Ștergea textele ce puteau pune în pericol femeile, exact așa cum promitea.

Le păstra în formă tipărită, ceea ce, teoretic, însemna că le-ar putea reinsera oricând. Dacă nu ar fi un bărbat de onoare.

Practic nu avea nicio importanță a câta femeie era. Ele nu puteau scăpa de el așa repede. Fiecare om are niște schelete în dulap, fiecare are ceva de ascuns.

Mult mai dificil era să aleagă femeile potrivite pentru a-i satisface pasiunea. De exemplu, în urmă cu trei săptămâni avusese una cu înfățișare de călugăriță, îmbrăcată în cenușiu, cu rochia încheiată până la gât, nemachiată. Avusese doar o mică ezitare la început. Participase cu entuziasm, ba chiar îl întrebase dacă nu ar putea să se întâlnească mai des! Asta îl dezgustase într-atât, încât se oprise la mijlocul partidei și plecase. Desigur că nu ștersese înregistrarea din jurnalul ei.

Era timpul să se trezească. Dădu deoparte plapuma și se duse în pijama la bucătărie. Ca întotdeauna mama lui era lângă mașina de gătit, o femeie măruntă, smochinită, îmbrăcată în negru din cap până în picioare. Veșnic în negru arăta ca un gândac mai mare. Nu o văzuse niciodată altfel și dacă ar purta alte haine probabil că nici nu ar mai recunoaște-o.

— Te-ai trezit, spuse ea pe un ton ușor reprobator.

Nu a spus în sfârșit, dar era evident că asta gândise. Dacă dormea mai mult, era convinsă că își neglija îndatoririle, ceea ce pentru ea era inacceptabil. Fiul unui erou de război nu făcea așa ceva!

— Ieri am lucrat până târziu, răspunse calm Eugen Lettke, ocazie cu care revăzu în minte cum o lăsase pe acea femeie.

Rămăsese goală în patul conjugal răvășit, uitându-se în altă parte, suspinând epuizată. Când îi spusese că pleacă, murmurase: Sper să-ți rupi gâtul!

Acum stătea bine mersi și se scărpina pe sub pijama pe pieptul păros. Grozav.

— Îți pregătesc micul dejun, zise mama lui.

O convinsese să îl lase în pace dimineața, să nu îl trezească panicată ca pe vremea când era elev. Nici nu fusese așa de greu, doar o amenințase că altfel se mută. Ceea ce firește că nu intenționa, că doar nu era nebun. De ce să-și irosească timpul cu chestiuni gospodărești împovărătoare dacă nu era cazul?

Se duse la baie, intră în cadă, trase perdeaua și porni dușul. La început apa era călduță, dar se răci rapid, însă pentru un bărbat german nu era nicio problemă.

Când reveni la bucătărie spălat, bărbierit și în haine proaspete, pe masă îl aștepta micul dejun: cafea din cereale, pâine, marmeladă și unt. Foarte bine. De o vreme erau probleme cu aprovizionarea. De curând luase parte la o discuție în care Alois Frankenberger, șeful departamentului de statistică economică, vorbea de actuala situație: între timp Germania devenise a doua națiune industrială a lumii după Statele Unite, având doar o treime din populație și o mică parte din resursele acestora. De fapt, era o minune explicabilă doar prin chibzuita intervenție a computerelor, care făcuseră posibile o producție mai rațională și o planificare mai detaliată. Fără computere, o spusese deschis Frankenberger, situația aprovizionării ar fi fost substanțial mai complicată și probabil că ar fi trebuit introdusă de mult raționalizarea.

În timp ce Lettke își ungea din plin cu unt felia de pâine, rânji. Fără computere, gândi el, situația aprovizionării ar fi fost mai dificilă și pentru pasiunea lui!

În timp ce mânca, mama lui își făcu apariția cu telefonul în mână. Totdeauna îl ținea ca pe un corp străin, atingea tastele ezitant, de parcă se aștepta ca aparatul să îi explodeze în mâini, dacă apăsa din greșeală pe o tastă.

— Eugen, trebuie să îmi mai arăți o dată cum fac să obțin o programare la doctor.

El îi arătă din nou sau mai bine zis îi spuse ce trebuie să tasteze. Poate că așa îi va intra cândva în cap. Era vorba doar de un telefon Votel, pe care i-l cumpărase cu mai bine de un an în urmă și ea evitase mult timp să îl folosească. Îl lua cu ea din când în când, când pleca de acasă, dar de cele mai multe ori plătea cu cardul.

— Și s-a făcut programarea? vru ea să se asigure, când primi confirmarea.

Se uita la ecran ca la un inamic.

— Da. Luni la trei după-amiază.

Ea strâmbă din nas, fără să își ia privirea de pe ecran.

— Nu înțeleg de ce nu mai pot să sun acolo, ca mai înainte.

Eugen Lettke îi explică:

— Pentru că doctorul tău, Mohl, nu mai are asistentă pentru programări. Și nu poate veni personal la telefon, când tratează un pacient, ceea ce face permanent.

— Dar de ce nu mai are asistentă pentru programări?

— Pentru că Reichul are nevoie de forță de muncă urgent în altă parte, mă gândesc.

Mama lui oftă.

— Și ce drăguță era Rosi. Și atât de zeloasă. Se gândea mereu la tot.

El ridică din umeri.

— Vezi? De asemenea oameni este nevoie pretutindeni.

— Bine, răspunse mama oftând. Așa-i în vremurile astea.

Se întoarse, trase sertarul în care păstra tot felul de mărunțișuri și care scârțâia de fiecare dată, băgă telefonul înăuntru