— Să îmi mai spui ce să fac cu ăștia, zise ea punând ceva pe masă.

Văzând despre ce era vorba, se înecă, tuși și sorbi repede din cafea, ca să nu aspire firimituri de pâine.

— Mamă! strigă el. Ești nebună?

Pe masă se afla o grămadă de bani, cu siguranță peste o mie de mărci.

•••

— Cum vorbești cu mama ta? se indignă ea.

Lettke puse deoparte ceașca și farfurioara, luă banii și îi numără.

— O mie trei sute șaptezeci de mărci. Mamă, este peste limita la care autoritățile mai pot închide ochii! Dacă în cameră ar intra acum un polițist, ar trebui să te ia cu el și tu ai sta la închisoare cel puțin doi ani.

— Dar eu ți-i arăt doar ție, răspunse ea liniștită.

— Cum de nu ai dus banii la bancă, așa cum prevedea legea?

Ea își ridică mâinile osoase.

— Dumnezeule! Am uitat! Erau bani pentru zile negre, ascunși printre lucrurile tatălui tău. Am dat de ei ieri.

Fuseseră vârâți între lucrurile vechi, pe care le păstra ca pe niște odoare.

— Fir-ar…! exclamă Lettke, puse mâna pe cafetieră, dar o lăsă imediat la locul ei. Îi trecuse pofta.

— Acum peste tot se vorbește despre donarea de haine ca ajutor de iarnă, continuă femeia de parcă nici nu auzise ce spusese el.

— Cine să vrea vechiturile alea? mormăi el.

Banii lichizi erau o adevărată problemă. De fapt se renunțase la ei. Motivația fusese atât de bună… combaterea criminalității organizate, a muncii la negru, corupția etc. Dar nu funcționase. Infractorii se orientaseră spre alte modalități de plată, spre dolari, lire și chiar spre aur și în privința corupției și a muncii la negru, cel care acum accepta bani lichizi nu putea face altceva decât să mituiască pe altcineva sau să plătească munca la negru. Măsurile luate de stat creaseră o piață neagră, care funcționa deosebit de bine, pe care circulau încă peste un miliard de mărci, conform documentelor de la Reichsbank.

Doar că pentru depozitul la bancă nu se mai luau dobânzi evreiești, ci trebuiau plătite taxe de depozitare, așa funcționa acum.

— Cel mai bine ar fi să pui banii pe foc, propuse el, dar când văzu că mama sa abia mai putea respira, adună bancnotele și zise:

— Bine, să văd ce pot să fac.

•••

Pe lângă avantajele oferite de faptul că făcea parte dintre angajații NSA, existau și dezavantaje de care deveni conștient abia acum, când își făcu apariția la bancă și ceru să discute cu directorul: nimeni nu avea cunoștință de existența acestei agenții! Dacă ar fi fost de la Gestapo, i s-ar fi deschis toate ușile – dimpotrivă, prezentarea legitimației lui de la NSA atrăgea doar priviri sceptice. În ce problemă ați dori să discutați cu Herr Direktor? Nu putea să spună, era vorba despre o chestiune confidențială. Mda… în acest caz cel mai bine era să se adreseze prin telefon ori poștă electronică secretariatului domnului director și să solicite o întâlnire, altfel nu se putea, trebuia să înțeleagă. Herr Direktor era foarte ocupat.

Însă reuși ca în cele din urmă să intre în biroul unui șef de departament, care se strădui să îi dea de înțeles că îi făcuse un mare hatâr acordându-i câteva minute din prețiosul lui timp.

— Mă numesc Eugen Lettke și sunt de la NSA, deschise Lettke discuția, scoase bancnotele și le puse pe biroul bărbatului. Am venit aici cu niște bani care au fost uitați și descoperiți în mod neașteptat.

Bărbatul aflat de cealaltă parte a biroului se deplasă cu scaun cu tot puțin înapoi, ca și cum voia să pună o distanță cât mai mare între el și bancnotele respective. Ca și cum el nu și-ar fi început cariera manipulând asemenea bancnote.

— Asta ridică o problemă, spuse el.

— De aceea sunt aici, zise Lettke. Pentru a o rezolva.

Bărbatul, care avea o constituție slabă și obraji supți, recită instrucțiunile aplicabile într-un asemenea caz și care în esență prevedeau că după termenul fixat, banii se retrag fără nicio compensare și depunătorul se va prezenta la poliție.

— Dar cineva în poziția dumneavoastră are fără îndoială un anumit spațiu de manevră, spuse Lettke după ce omul își încheie predica. Dacă ați decide că banii pe care văduva unui erou de război i-a găsit între lucrurile defunctului se depun în contul ei, cine v-ar împiedica?

Bărbatul făcu ochii mari:

— Păi, știți… situația nu este atât de simplă cum vă imaginați dumneavoastră.

— Bineînțeles că aveți dreptate, zise Lettke scoțând un notes și un creion. Dar nu este așa că noi toți, cei care ne aflăm în poziții înalte, avem spațiu de manevră? De exemplu NSA, pentru care eu lucrez, supraveghează toate depozitele de date ale Reichului – firește și datele privind plățile. De mine depinde dacă toate plățile efectuate ori primite de oarecare persoană sunt verificate în privința corectitudinii lor. Asta o face un computer, ceea ce înseamnă că este o operațiune rapidă și dacă există transferuri de bani de care să zicem soția nu trebuie să știe, ori firma respectivului, ori autoritățile, atunci apar cu siguranță…

El se aplecă în față, fixă cu privirea tăblița din alamă cu numele gravat pe ea, pe care îl trecu în notes.

— E. Schneider. De unde vine inițială E, dacă îmi permiteți să vă întreb?

— Ernst, răspunse interlocutorul și înghiți în sec.

— Ernst Schneider, repetă Lettke și notă în continuare: serviciul credite.

S-au înțeles. A fost nevoie de câteva formulare pe care Eugen Lettke le-a semnat și de o duzină de date de completat, după care banii găsiți au fost înregistrați în contul Frau Eusebia Lettke, iar bancnotele au putut fi trimise pentru a fi distruse.

Lettke părăsi banca în același timp cu o doamnă îmbrăcată deosebit de elegant, care nu îl onoră cu vreo privire, nici măcar când îi deschise ușa. Cu telefonul la ureche, trecu mândră pe lângă el, coborî treptele și jos făcu semn unui taxi. Avea părul roșcat ca de vulpe, tenul palid, purta bijuterii scumpe. Picioarele ei lungi, atât cât se