vedeau, erau foarte frumoase. Atitudinea ei degajată, precum și modul în care s-a adresat șoferului taxiului și cum a așteptat ca acesta să îi deschidă portiera păreau a fi ale unei aristocrate.

Lettke rămăsese pe marginea străzii, privind lung după automobilul care se îndepărta. Să pârlești una ca asta! Transpirată și gemând sub tine! Simpla închipuire îl excită. Își coborî privirea spre talie. Bine că purta pardesiu.

— Și de ce nu? murmură el.

Ideea îl învioră. Era bine să își fixeze țeluri mai înalte!

Își verifică posibilitățile. Firește că primul pas era să descopere cine era femeia. Ceea ce își spuse că era ușor: ieșise din bancă la o anumită oră – își privi ceasul imediat: era ora unsprezece și douăzeci și șase de minute – vorbind la telefon. Asta însemna că avea telefonul deschis și recepționat de cel mai apropiat releu de bancă. Apoi urcase într-un taxi, ceea ce însemna un transfer de bani, și el înregistrat.

Cu alte cuvinte, femeia era identificabilă.

Brusc începu să se grăbească să ajungă la birou.

Acolo domnea o agitație ciudată.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Hansen. A murit cineva?

Piet Hansen clătină din cap.

— Nu. Dar tu trebuie să te duci la șef.

— La șef? Îl trecu un fior, dar nu lăsă să se vadă. La A?

— Nu. Nu la șefu’ mare. La șefu’ nostru.

— La Könitzer?

— Da.

Lettke își agăță pardesiul în cuier.

Willi Könitzer era șeful departamentului lor, un bărbat vânjos, de aproape patruzeci de ani, considerat un tip răzbătător, colțos până deschidea gura, când datorită vocii susurătoare anula impresia de duritate. Lettke nu prea avusese de-a face cu el. În majoritatea timpului Könitzer se ascundea în biroul lui și își lăsa oamenii de capul lor.

Ceea ce lui Lettke îi convenea.

— Dumneavoastră dormiți prea mult în ultima vreme, susură Könitzer, când Lettke se află în fața lui.

Din păcate asta nu putea nega. Könitzer avea pe ecran orele la care venise și plecase Lettke.

— Da, mă simt penibil, recunoscu Lettke și se strădui să pară chinuit de remușcări. Trebuie să îmi cumpăr neapărat alt ceas deșteptător. Astăzi mama a avut o problemă urgentă și din acest motiv a trebuit să mă duc la bancă.

— Ce problemă, dacă îmi este permis să întreb?

— Între lucrurile tatălui meu decedat, mama a găsit o sumă mai mare de bani.

Când și când mai trebuia să spună și adevărul, pentru cazul în care cineva îl verifica și pe el. Alimentarea contului mamei sale putea să atragă atenția și s-ar fi pus întrebări pe care el era mai bine să le prevină. Așa că relată pe scurt ce se întâmplase.

— Aha… Könitzer clătină grav din cap. Dificilă problemă. Bine că ați putut să o rezolvați. Își împreună palmele și își adună gândurile: Ar mai fi o problemă dificilă. De aceea v-am chemat. Ca să o rezolvați și pe aceasta.

— Sunt numai urechi, răspunse Lettke, ușurat că nu era vorba despre o muștruluială.

— Conducerea SD dispune, după cum se știe, de agenți în SUA. În această noapte aceștia au reușit să acceseze un important depozit de date din Washington, prin care are loc o mare parte a transmisiunilor poștei electronice de pe coasta de est. Noi suntem implicați în această acțiune, de când am primit de la Berlin misiunea de a copia cât mai repede cu putință datele și documentele astfel obținute. În afară de asta, trebuie să procurăm date noi, atât timp cât avem acces și să supraveghem, și să exploatăm poșta respectivă.

— Oho, exclamă Lettke.

Era o chestie grozavă!

— Teichmann și Völkers deja încearcă să stabilească modul în care vom proceda. Pentru că dumneavoastră cunoașteți cel mai bine limba engleză, vreau să colaborați cu aceștia. Könitzer își drese glasul și adăugă: Nu doresc să mai subliniez că este vorba despre urgență extremă.

— Nu, am înțeles.

Era o misiune pe care trebuia să nu o rateze, dacă nu voiau să își atragă nemulțumirea lui Heydrich – ceea ce desigur nu dorea nimeni.

Copierea datelor a început târziu în noapte și în timp ce urmăreau ca vrăjiți monitoarele și sperau ca circulația datelor prin cablul transatlantic să rămână neobservată, Lettke se întreba dacă pe parcursul zilei mâncase ceva. Nu își mai amintea. Pe de altă parte, în încăpere erau câteva farfurii goale, ca acelea pe care se serveau sandvișuri la cantină.

Dar îi era indiferent.

— Funcționează, constată cu voce răgușită Rosemarie Völkers.

— Da, confirmă și Paul Teichmann, specialistul în tehnică de comunicații. Acum trebuie doar să așteptăm și să ținem pumnii ca să rămână așa.

— Noi? Șefa departamentului programare se ridică. Asta este sarcina dumneavoastră. A mea s-a încheiat, programele funcționează. Noapte bună!

Acestea fiind spuse, femeia se îndepărtă cu pași mărunți.

Lettke notă numărul lui de telefon pe o bucată de hârtie, pe care i-o întinse lui Teichmann.

— Sunați-mă, dacă este cazul. Peste noapte las telefonul deschis.

Dar nu plecă imediat, ci mai întâi reveni în birou și porni computerul. Roșcata nu îi ieșea din minte, iar el era hotărât. Verifică datele telefonului, pe urmă ale băncii, scotoci, dădu iama prin opțiunile de căutare.

Până la urmă capitulă. Indiferent cum aranja datele, mai avea nevoie de ceva ca să identifice femeia. Pentru a afla cine era cea pe care o întâlnise ar fi trebuit să stabilească niște corelații pe care le putea realiza numai o programatoare.

Una care nu punea întrebări. Una ca Fräulein Brunhilde. Dar aceasta plecase de la agenție. Se căsătorise de ceva timp la Köln și acum lucra pentru o firmă locală de asigurări.

Altei programatoare ar fi trebuit să îi servească o poveste credibilă ca să o determine să caute. Și nu reușea să scornească o asemenea poveste.

Opri oftând computerul, își îngropă fața în mâini și rămase așa. O vedea pe acea femeie plutind prin fața lui, cu părul roșu ca focul strălucind sub razele soarelui, ce pătrundeau în hol printr-o fereastră aflată deasupra portalului… picioarele ei elegante în ciorapi sclipitori scumpi, pantofii cu tocul înalt…

Și dacă ar învăța? Își îndreptă spatele, privi ecranul negru din