Ruşii, după ce se debarasaseră de ţarism, pe care se obişnuiseră să arunce vina pentru toate relele care îi loveau, se trezeau deodată buimăciţi de proaspăt câştigata lor libertate. Erau asemeni doamnei din nuvela lui Balzac, care fusese atâta vreme bolnavă, încât atunci când în fine s-a vindecat a crezut că suferă de o boală nouă şi necunoscută.

Nu trebuie neapărat să fii un adept al ideii că istoria o fac „marile personalităţi” pentru a recunoaşte rolul covârşitor pe care Lenin l-a jucat în desfăşurarea Revoluţiei ruse şi în apariţia noului regim. Nu numai pentru că Lenin a acumulat o putere care i-a permis să influenţeze în mod hotărâtor evenimentele, dar şi fiindcă regimul pe care l-a înfiinţat în 1917 reprezenta, într-un fel, o instituţionalizare a personalităţii lui. Partidul Bolşevic era creaţia lui Lenin: fiindu-i fondator, l-a conceput după chipul şi asemănarea lui şi, trecând peste opoziţia din interior şi din afară, l-a menţinut în mod constant pe direcţia pe care el o fixase. Când, în octombrie 1917, acest partid a pus mâna pe putere, a eliminat toate celelalte partide rivale, devenind singura sursă a autorităţii politice în Rusia. De-a lungul celor şaptezeci şi patru de ani ai existenţei sale, Rusia comunistă a personificat în mare măsură spiritul şi sufletul unui singur om: biografia lui Lenin şi istoria Rusiei se contopesc în mod unic.

Deşi puţine sunt personalităţile istorice despre care să se fi scris la fel de mult, informaţiile privitoare la persoana lui sunt departe de a fi abundente. Lenin dorea atât de mult să fie identificat cu propria-i cauză şi era atât de puţin dispus să admită că ar fi avut vreodată o existenţă în afara acestei cauze, încât nu a lăsat practic niciun fel de date autobiografice. Nu se ştie aproape nimic despre anii lui de tinereţe. Înscrisurile privitoare la primii douăzeci şi trei de ani din viaţa lui sunt în număr de douăzeci, fiind vorba aproape în totalitate de documente oficiale: cereri, certificate etc. şi nici prieteni care să-şi amintească de tinereţea lui n-a avut.

Lenin, pe numele lui adevărat Vladimir Ilici Ulianov, s-a născut în aprilie 1870 în oraşul Simbirsk de pe Volga, într-o familie de birocraţi, oameni convenţionali şi relativ înstăriţi. Tatăl, inspector şcolar, atinsese în 1886, când a murit, rangul de consilier de stat, ceea ce îi conferea un statut egal cu acela al unui general şi avantajul nobleţei ereditare. Era un om cu vederi liberal-conservatoare şi un admirator al reformelor lui Alexandru al II-lea. La un an după moartea lui, o nouă tragedie avea să lovească familia: fiul cel mare, Alexandr, a fost arestat şi executat pentru a fi complotat în vederea asasinării ţarului. Ca urmare, Ulianovii au fost ostracizaţi de societatea din Simbirsk. Deşi hagiografia comunistă pretinde că executarea fratelui său a făcut din tânărul Lenin, atunci în vârstă de şaptesprezece ani, un revoluţionar, mărturiile existente nu sprijină în niciun fel această teză. De-a lungul anilor de şcoală Lenin a fost un elev model, obţinând în fiecare an medalia de aur pentru învăţătură şi bună purtare. Faţă de politică, în schimb, nu manifesta niciun interes.

Mulţumită acestui dosar model, a fost admis la Universitatea din Kazan, deşi în mod normal antecedentele de familie nu i-ar fi permis-o. Tatăl lui Alexandr Kerenski, care – coincidenţa face – era director la şcoala din Simbirsk în care a învăţat Lenin, l-a recomandat universităţii ca pe un tânăr „retras” şi „nesociabil”, dar care „nici la şcoală, nici în afara ei nu a dat superiorilor sau profesorilor, prin vorbă sau prin fapte, motive de a-şi forma despre el o părere negativă”. Dacă regimul ţarist nu ar fi tratat, cu o insistenţă iraţională, orice act de nesupunere ca pe o crimă politică, poate că Lenin ar fi făcut o exemplară carieră de funcţionar public.

Intrând la universitate, unde a fost recunoscut de colegi ca fratele acelui Alexandr care fusese executat de curând, Lenin a fost atras într-o organizaţie politică clandestină. Faptul avea să iasă la lumină cu ocazia participării lui la o adunare studenţească cu totul inofensivă, prin care se protesta împotriva anumitor regulamente universitare şi în urma căreia a fost eliminat. Acest gen de represalii disproporţionate alimentau în permanenţă mişcarea revoluţionară cu noi adepţi.

Fiindu-i interzis să se înscrie la altă universitate, plin de o amărăciune uşor de înţeles, Lenin şi-a petrecut următorii patru ani de viaţă într-o inactivitate forţată. Era atât de disperat, încât mama lui, care solicitase fără succes autorităţilor să fie reprimit la universitate, se temea să nu se sinucidă. Aceasta a fost perioada în care tânărul Lenin s-a familiarizat cu literatura radicală, transformându-se într-un revoluţionar fanatic, hotărât să distrugă statul şi societatea care îl trataseră într-un mod atât de meschin. Atunci, ca şi mai târziu, radicalismul lui se hrănea nu din idealism, ci din resentimente de natură personală. Struve, care în anii ’90 avea dese contacte cu el, îşi aminteşte că

Einstellung-ul lui fundamental [starea de spirit] din acea vreme era ura. Lenin s-a apropiat de doctrina lui Marx în primul rând pentru că ea răspundea acestui Einstellung. Doctrina luptei de clasă dusă cu neînduplecare până la capăt, până la distrugerea şi exterminarea adversarului, s-a dovedit a fi în acord cu atitudinea emoţională a lui Lenin faţă de realitatea înconjurătoare. Nu ura doar autoritatea existentă (ţarul) şi birocraţia, lipsa de respect faţă de lege şi arbitrariul poliţienesc, ci şi pe cei aflaţi la antipodul acestora – „liberalii” şi „burghezia”. Această ură avea în ea ceva teribil şi respingător: deşi alimentată de emoţii şi aversiuni concrete, aş putea spune animalice, nu înceta să fie în acelaşi timp rece şi abstractă, precum întreaga fiinţă a lui Lenin.

Prin întregul lui temperament, Lenin se deosebea în mod fundamental de reprezentantul tipic al intelighenţiei ruse, care – pentru a relua categorizarea lui Ivan Turgheniev – era fie un Hamlet, fie un Don Quijote: visător incapabil sau erou